Va prezint aici articolul „Self-Disclosure from the Perspective of Intersubjectivity Theory” publicat de Donna M. Orange si Robert D. Stolorow in Psychoanalytic Inquiry, 1998.
Termenul de autodezvaluire inlocuieste traditionalul declararea contratransferului. Sa vedem ce aflam nou in teoria intersubiectiva!
Autorii incep prin a comenta conceptul de practica clinica spunand ca trebuie sa il adoptam cu totul in locul celui de tehnica clinica atunci cand denumim activitatea din cabinetul psihanalistului, deoarece acesta din urma este potrivit numai pentru lucrul cu orice altceva in afara mintilor. In munca ce implica mintile, nu exista variabile ce pot fi controlate, nu este nimic tehnic, pentru munca cu fiintele umane, mult mai potrivit fiind practica. Stim ca intersubiectivistii accentueaza o veche idee cu care s-a nascut insasi psihanaliza si anume ca in relatia cu pacientul nu aplicam o teorie – ar fi un demers rational si, deci, deloc spontan.
Ei spun in continuare ca:
Nepotrivirea conceptului de tehnica in psihanaliza este cu atat mai vizibila acum si aici in discutia despre autodezvaluire. Numai prin conceperea psihanalizei in primul rand ca pe o stiinta empirica necesitand control rigid asupra variabilelor ce intervin, ne putem imagina ca autodezvaluirea poate fi normata de regula sau prescriptie sau chiar de recomandare tehnica. Cu toate acestea, generatii de formatori si supervizori orientati psihanalitic au cautat sa protejeze procesul de contaminare insistand ca analistii sa ramana anonimi.
Ideea era ca psihanalistul, ca sa isi protejeze munca, trebuie sa pastreze un cadru cat mai strict in care sa transpara cat mai putine despre persoana sa „reala” pentru ca „realul” e greu de analizat, este o interferenta care afecteaza activitatea de interpretare simbolica si daca axam interventia pe simbolic, este normal sa punem problema astfel, numai ca astazi, psihanaliza relationala nu mai lucreaza pe simbolic. Chiar si despre declararea contratransferului – despre care s-a vorbit inainte de intersubiectivisti – s-a spus ca este uneori necesara, alteori, insa, daunatoare. In mod firesc rezulta de aici „indicatii tehnice” cu privire la „manuirea tehnica” a „contratransferului”. Pare foarte rezonabila aceasta teorie traditionala, dar autorii nostri spun aici ca autodezvaluirea nu poate fi pusa in nici un fel de recomandare tehnica. Nu ne miram, pentru ca stim ca ei recomanda numai spontaneitatea, ceea ce este destul de greu de acceptat…
In 1967, R. Greenson povesteste in lucrarea The Technique and Practice of Psychoanalysis (New York: International Universities Press) despre un pacient care a dedus ca analistul este un democrat liberal. Autorul (citat aici de Donna Orange si Robert Stolorow) se intreba cum pacientul, un republican conservator, a ajuns la aceasta concluzie. Greenson povesteste ca, oricand pacientul spunea ceva de bine despre republicani, analistul ii cerea sa asocieze (adica il incuraja sa spuna mai multe despre asta ca si cum depistase o problema a pacientului), iar atunci cand spunea ceva de rau despre acestia, analistul ramanea tacut ca si cum ar fi fost in acord cu cele spuse.
Autorii nostri comenteaza faptul ca o autodezvaluire involuntara este intotdeauna inevitabila, iar totala anonimitate a analistului este imposibila. Ei spun mai departe ca dezamagirea lui Greenson arata tendinta analistilor de a privi autodezvaluirea ca pe un efect nefericit al muncii analitice in loc de a o vedea ca pe o contributie esentiala, ca si cum pacientul trebuie sa se expuna cat mai mult, iar analistul cat mai putin. Imi place mult de tot ideea urmatoare si o redau ca atare:
Activitatea recenta in psihanaliza relationala care incurajeaza explorarea experientei pacientului cu privire la subiectivitatea analistului a inceput sa remedieze aceasta viziune unilaterala.Teoria intersubiectiva este chiar mai radicala pe acest subiect. Ea recunoaste ca in fiecare situatie psihanalitica particulara sau camp intersubiectiv, doua lumi subiective se autodezvaluie continu si incearca sa se ascunda. Chiar si retinerea / abtinerea (withholding) este o forma de comunicare. Intrebarea este ce convingeri psihologice fundamentale (principii organizatorice emotionale) ghideaza continutul si maniera dezvaluirii si ascunderii noastre, deopotriva constiente si inconstiente cu fiecare pacient si viceversa. Evident, cel mai bine analizat analist va fi pregatit sa se confrunte cu aceasta intrebare. Cel mai bine supervizat analist sau terapeut – dintr-un punct de vedere intersubiectiv sau total relational – va fi cel mai bine pregatit sa aprecieze importanta unei astfel de profunde autocunoasteri.
Mai departe autorii il apreciaza pe Ferenczi (pe care Ioana Marculescu il citeaza frecvent in comentarii) care a insistat asupra importantei analizei personale profunde a analistilor. Ei il considera pe Ferenczi un important predecesor al teoriei intersubiective pentru ca a fost primul care a schimbat tabuul autodezvaluirii. In acelasi timp, Ferenczi a inteles ca relatia din cabinet trebuie sa ramana asimetrica pentru protectia ambilor participanti.
Insa continuam sa ne confruntam cu conformitatea, afirma ei, in loc sa ne exprimam liber. Domeniul intersubiectiv este un domeniu al practicii, al intelegerii si al interactiunii particulare a subiectivitatilor. Asta inseamna ca nu ne putem propune nici autodezvaluire intentionata. Trebuie sa ne intrebam si ce anume reprezinta selful (din self-disclosure = autodezvaluire) despre care spunem ca se dezvaluie. Va dau iarasi citatul lor, in continuare, ca sa vedem exact cum raspund la aceasta chestiune:
Probabil intreaga problema cu autodezvaluirea in analiza apare deoarece suntem inca prinsi in concret si reificam conceptia selfului ca minte izolata. Daca insa concepem selful ca fiind un proces ce decurge din contextul intersubiectiv particular, putem vorbi despre incercarile de a ascunde propria participare subiectiva in practica clinica, dar nu despre un self preexistent sau despre continuturile sale concepute dualist ca minte.In orice caz, cea mai importanta este chestiunea sensurilor pentru pacient si analist. Nici autodezvaluirea, nici ascunderea / retinerea nu este neutra; fiecare are un sens particular in contextul particular al tratamentului psihanalitic. Principala noastra preocupare, daca lucram intr-o perspectiva intersubiectiva, este sa intelegem impreuna cu pacientul sensurile a ceea ce se intampla. Daca credem aceasta, ascunderea partii noastre personale din orice se petrece in relatie poate doar sa blocheze procesul analitic.
Spun in continuare ca, intr-o viziune intersubiectiva a tratamentului, nu poate exista neutralitate: de exemplu, pentru un pacient, sa ii spui ca vei fi plecat doua saptamani este suficient in timp ce, pentru altul, apar intrebari cu privire la locul unde vei merge, daca e calatorie de afaceri sau vacanta etc. si nu exista un mod neutru de a raspunde la ele asa cum nu este neutru nici faptul de a-i spune mai mult primului pacient. Nu se pot da indicatii fixe pentru ca nu am mai fi intr-un principiu al intersubiectivitatii. Autodezvaluirea autentica a analistului depinde de ceea ce el este cel mai usor tentat sa faca si nu de o indicatie tehnica si aceasta va da seama de sensurile a ceea ce se intampla intre cei doi.
Spatiul intersubiectiv include un spatiu tranzitional asa cum l-a descris Donald Winnicott, spun ei in continuare, pentru ca include subiectivitatea ambilor participanti. Cu cat spatiul intersubiectiv este mai securizant, cu atat permite mai mult explorarea, interogatia, jocul, dezvoltarea noului si / sau revizuirea organizarii psihice. Foarte frumos explica in continuare ca, daca pacientul se intreaba daca e sau nu in siguranta sa exprime sau sa simta una si alta, si analistul, la randul lui, exprima gradul de siguranta proprie prin ceea ce alege sa spuna sau sa nu spuna pacientului.
Cum se raspunde unei intrebari a pacientului, de exemplu? Nu exista nici o regula sau procedura. Cu unii pacienti, raspunsul direct la intrebari urmat de investigarea sensurilor pare a creea siguranta necesara pentru o relfectie mai profunda. Cu altii, exact invers este valabil. Unii pun intrebari sperand ca analistul va raspunde:
Vrei intr-adevar sa stii asta?
Rezulta apoi o discutie nu doar despre sensurile continutului intrebarii, dar chiar mai mult, despre functia sa – de exemplu de a testa abilitatea analistului de a proteja pacientul de retraumatizare. Unii pacienti sunt multumiti de acest tip de raspuns. Acesti pacienti sunt de obicei aceia pentru care intruziunea si violarea limitelor le-a redus in mod traumatic abilitatea de a se simti in siguranta daca persoana cealalta le este cunoscuta.Dar perspectiva intersubiectiva merge si mai departe. Anumiti pacienti pot avea nevoie de experienta de nesiguranta si nu putem concluziona ca o anumita interventie particulara este cea mai buna sau cea mai proasta fara a explora sensul particular pentru aceasta persoana particulara in contextul acestui tratament particular.
In continuare ne dau un exemplu clinic care ilustreaza un model de autodezvaluire (self-disclosure) a analistului si care, spun ei, difera de altele, intalnite in literatura de specialitate, pentru care s-a folosit termenul de declararea contratransferului (countertransference disclosure). Sa vedem daca este asa! 🙂
Erica a venit la tratament la aproape patruzeci de ani, deprimata si pesimista in orice s-ar angaja profesional sau personal, in ciuda unei istorii de considerabil succes si a unor reale talente in mai multe domenii. Desi si-a descris familia ca fiind apropiata, s-a dovedit apoi ca mariajul parintilor a fost problematic si de aceea ea a preluat un rol parental pentru mai multi frati. Parintii aveau crize de furie, astfel incat nimic din ceea ce facea ea nu era destul de bun. Asteptarile ei cu privire la esec au fost intelese si strans legate de vinovatie si umilinta distructiva.
Tratamentul mergea bine, dar a aparut un pattern ciudat. La inceputul fiecarei sedinte ea intreba cum a fost week-end-ul analistei. La inceput, acest lucru parea ca fiind comportamentul unei persoane care incearca sa fie politicoasa si care incearca sa se acomodeze, asa incat analista raspundea pe scurt
Bine, multumesc!
si incerca sa orienteze atentia catre preocuparile pacientei. Dar asta nu era prea usor. Erica dorea sa intrebe mai mult sau astepta un raspuns mai amplu inainte de a se simti in stare sa continue.
Analista a luat in considerare posibilitatea ca aceasta pacienta, intr-un stil tipic de copil parinte (parentified-child) – sau copilul intelept poate ar trebui sa traduc pentru ca e un termen utilizat – usor de recunoscut de-a lungul istoriei sale de parentificare, incearca sa aiba grija de ea, de analista. Astfel, ea continua sa raspunda scurt, fara sa puna intrebari cu privire la acest ritual, luand acest lucru ca pe o oportunitate de a studia acest pattern de ingrijire compulsiva. In timp ce au aparut unele schimbari la munca si acasa, aceasta abordare de la inceputul sedintelor nu s-a schimbat, astfel incat analista s-a gandit ca nu a inteles pe deplin acest comportament. Ea a ezitat in a sublinia acest comportament, imaginandu-si ca Erica se va simti rusinata. Totusi, si raspunsurile pur si simplu politicoase pe care le dadea pacientei i se pareau problematice.
Analista gandea ca probabil Erica are nevoie ca ea, analista, sa ii vorbeasca despre ea insasi. Asa ca, intr-o luni, cand a fost intrebata ce a facut in week-end, a raspuns ca in mare parte si-a facut treburile, a citit cate ceva si a fost la un concert. Erica a vrut sa stie la ce concert si daca i-a placut concertul. Dupa un raspuns mai lung, ele au inceput sa vorbeasca despre week-end-ul pacientei si s-au miscat mai usor in activitatea sedintei. De atunci, au avut tendina sa flecareasca aproximativ trei minute la inceputul fiecarei sedinte. Erica a ajuns sa cunoasca unele detalii despre interesele si activitatile analistei.
Acum, au inceput sa discute aceasta interactiune. Finalmente si-au dat seama impreuna ca Erica avea nevoie ca analista sa fie „reala” pentru a putea patrunde ea in propria sa realitate. Daca nu ar fi putut simti ca analista este o persoana reala, cu o viata a sa proprie, Erica s-ar fi simtit incapabila sa-si deschida zonele sale cele mai vulnerabile. Avea nevoie sa simta ca analista o respecta destul de mult, ca are incredere in ea si poate vorbi cu ea. Discutand impreuna despre interesele si activitatile analistei era asigurator pentru Erica pentru a-si dezvolta propriul simt de sine.
Examinand acest pattern mai tarziu, Erica a explicat ca a avut intotdeauna nevoie sa verifice daca ingrijitorul era intr-o conditie emotionala buna si nu gata sa explodeze, inainte de a se aventura in orice pe cont propriu, dar nu a realizat cat de mare i-a fost aceasta nevoie. Pe de alta parte, orice interpretare a propriilor ei sentimente, nevoi si preocupari risca sa provoace sentimente de dispret si umilinta cu consecinta unei rusini distrugatoare. Autorii comenteaza in continuare ca experientele Ericai la varsta adulta nu au facut altceva decat sa-i consolideze necesitatea acestor masuri de siguranta. Mai recent, aceasta pacienta a inceput sa exprime frica de a nu innebuni sau a se simti in bucati. In ciuda faptului ca ceea ce se vedea in exterior pentru ceilalti era o tarie ca de roca, Erica simtea ca intotdeauna a incercat sa-si gaseasca propria stabilitate. Acesta era un alt sens al ritualului de inceput de sedinta. Ea nu numai ca avea nevoie sa se reasigure ca analista nu e gata sa explodeze, ci trebuia sa fie sigura ca e pe un teren solid, atat intern, cat si in spatiul analitic sau campul intersubiectiv.
Cu toate acestea, intorcandu-ne la discutia noastra de mai devreme, nu vrem sa sugeram ca siguranta sau oportunitatea sau „cadrul” sau orice altceva concret este criteriul ultim. Din punct de vedere intersubiectiv, nu exista un „raspuns corect” general la intrebarea despre autodezvaluire sau alte subiecte ce pot fi numite tehnice. Nici autodezvaluirea si nici chiar declararea contratransferului nu pot deveni doar un alt item in geanta tehnica a analistului ca in frazele: folosirea de catre analist a autodezvaluirii sau folosirea corecta a autodezvaluirii. Exista doua persoane impreuna, un analist si un pacient, incercand sa gaseasca intelegerea care sa le permita o reorganizare a experientei sau poate o a doua sansa. Decizia particulara privind autodezvaluirea si alte forme ale conduitei analitice e necesar a fi facuta pe baza evaluarii pentru a stabili daca sensurile lor interactive faciliteaza aceste scopuri pentru pacient si analist.
Eu voi adauga in incheiere (si nu inteleg de ce nu au facut ei asta – desi se deduce aceasta concluzie pe parcursul textului) ca aceasta evaluare sau deliberare este facuta de catre analist in mod inconstient, pentru ca altfel ar deveni intr-adevar un simplu instrument tehnic care ar servi poate unor aparari ale analistului.
 Georgiana Brănişteanueste candidat – Societatea Română de Psihanaliză. |
DE ACELAŞI AUTOR
Toate articolele acestui autor
*
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
Foarte frumos scris, Georgiana si foarte clar! Mi-a placut mult sa citesc ce spun inter-subiectivistii despre auto-dezvaluire. Acum, mi se pare ca ei reactioneaza in principal la ideea de corect, sau de tehnica, din manualele clasice de psihanaliza. Cred ca ei se lupta cu ideea de parametru, care era modul in care s-a facut terapie psihanalitica mult timp. In sensul asta spun ei ca nu exista auto-dezvaluire "corecta," sau corecta din punct de vedere tehnic.
Vreau sa te "provoc" aici un pic. Daca acceptam ca nu exista un contratransfer corect sau incorect, trebuie neaparat sa consideram ca orice interventie poate fi evaluata EXCLUSIV de cei doi parteneri? Adica, opusul lui exista interventie corecta este ideea ca orice interventie din partea analistei in directia de auto-dezvaluire nu poate fi evaluata in nici un fel de o a treia parte. Dar daca exista comunicari si discutii despre ce se intampla in terapie, inseamna ca oamenii se pot pronunta daca li se pare ca un anumit drum in terapie, sau un anumit raspuns, e mai mult sau mai putin fertil.
Poate ca interventiile analistei nu trebuie vazute ca fiind "corecte," dar ele pot fi vazute ca eficiente, ca miscand procesul de asociere libera in alte directii, sau ca aprofundand analiza. Adica, ce vreau sa zic eu este ca noi ne uitam la ce se intampla intre Erica si analista (poate Donna Orange?) si intelegem ca referintele la viata analistei au dus la un alt tip de asociere si poate un alt tip de relatie. Ideea cu publicarea cazului este ca un anumit tip de interventie poate sa aiba anumite rezultate. Cred ca se poate invata din experienta asta. Dar daca o interventie este mai fertila, sau mai putin fertila, cred ca asta inca se poate intelege din mai multe puncte de vedere. Ce zici?
Draga Bogdan, iti multumesc pentru aprecierea articolului/rezumatului meu! Ce ma bucur ca am scris deslusit! 🙂 Am sa raspund mai mult in week-end, ca de obicei. Ceea ce pot sa spun acum pe scurt este ca atunci cand se prezinta cazuri in grupurile de lucru, poate fi apreciat nivelul de schimbare psihica al pacientului iar o interventie sau alta, punctuala, nu poate fi inteleasa decat pe firul dinamicii relatiei si dinamicii schimbarii psihice. In privinta publicarilor de cazuri (pentru publicul larg), pe langa scopul de mai sus (nu prea vizibil pentru publicul larg ci mai mult pentru specialisti), un alt scop este cel spus de tine, ca sa concluzionam ca un anumit tip de interventie poate sa aiba anumite rezultate dar mai adaugam o variabila: "cu un anumit pacient". Daca omitem aceasta din urma veriga si intelegem lucrurile doar prin prisma problemelor si subiectivitatii noastre, ne vom regasi mai mult sau mai putin in cazul pe care il citim si vom avea tendinta sa generalizam experienta noastra spunand ca "nu e ok sa faci asa" sau "e ok sa faci asa" si sa credem ca astfel "evaluam" interventia.
@ Georgiana: Ca de obicei, iti multumesc, mai ales ca la ultimul curs al Brandusei Orasanu s-a intamplat ceva semnificativ in ce ma priveste si a propos de tema articolului.
Orasanu ne pune o intrebare: ce ati face daca in toiul verii, in timpul caniculei vine la cabinet un pacient cu o oarecare experienta analitica si de mentalizare si zice "mi-e frig", chestie care, evident, e o expresie somatica a unei stari psihice. Eu raspund, fara sa ma gandesc, ca l-as intreba: "vreti sa va incalzesc?" Brandusa Orasanu
s-a uitat la mine ca si cum n-as fi inteles nimic din anii de studiu cu ea, si cred ca nedumerirea ei avea sens, pentru ca eu nu cred ca am sa inteleg niciodata pe deplin ce inseamna relatie fara doi participanti activi.
Raspunsul meu arata clar o predispozitie innascuta si nu un contratransfer, intrucat nu raspundeam unui obiect real, ci fantasmei mele despre ce simt eu a fi o relatie, fie si analitica (un caz particular al celei banale prin asimetrie). Un fel de a-mi afirma propria nevoie de relatie.
Voi ce i-ati fi raspuns Brandusei O.?
Ioana, eu zic asa. Orice raspuns e pana la urma o forma de auto-dezvaluire, si chiar si tacerea transmite o informatie in relatie. Nevoile analistei sunt oricum cumva parte a procesului, dar cred ca e important de inteles cum nevoile analistei afecteaza sau influenteaza procesul analitic. Eu cred ca cea mai buna informatie despre un client e data de intelegerea unei diferente. Exista o diferenta intre reactia ta in alte contexte si reactia ta in functie de relatia cu un client.
Pana la urma, nu conteza ce spui ci in ce dinamica te afli si ce importanta contextuala are ce spui.
De asta, sunt cu totul de acord cu ce spune Georgiana. Cred ca trebuie privit raspunsul in contextul unei relatii, si nu in contextul unui "ar fi mai bine sa fi zis asta" sau "ar fi mai bine sa fi zis altceva."
De asta, de pilda, reactia ta la un caz ipotetic cred ca zice mai putin ceva esential despre tine (tu esti X, ai nevoie de Y), cat mai mult zice de relatia pe care o ai tu cu mediul in care ti se pune intrebarea, de relatia pe care o ai cu cine pune intrebarea, si mai ales de ce asteptari ai tu de la cel care pune intrebarea.
Cat despre ce as zice eu, cred ca m-am despartit de cazuri ipotetice de mult timp. In filosofie, exista multe dileme ipotetice de tipul asta, pe care nu le gasesc foarte productive (de tipul, pe cine salvezi, pe nevasta sau pe Mozart daca se ineaca? sau, si mai tare, un tren merge pe calea ferata si tu fie omori 10 oameni fie omori un tip gras pe care il arunci in fata trenului? Pe cine sacrifici? Nu exagerez cu exemplelele astea ipotetice. Eu le consider putin productive in a intelege in abstract viata morala si psihologica a oamenilor).
@ Bogdan: Ai dreptate cand refuzi cazul ipotetic. Nu arareori, in intalnirea cu un alt om, avem reactii care ne surprind si pe noi, d'apai pe celalalt! Eu una am fost surprinsa de reactia mea, sau mai degraba de spontaneitatea ei. Totusi, in fiecare relatie pe care-o stabilim, ne aducem pe noi asa cum suntem, nu putem fi altcineva, chiar daca psihanaliza clasica afirma ca asta ar fi posibil. Iar intr-o analiza nu facem decat sa evoluam pe coordonatele predispozitiilor.
Ziceam ca n-am sa inteleg niciodata pe deplin relatia transfer-contratransfer asa cum o vad ortodocsii, nu ca n-as pricepe rational, ci ca nu pot din punct de vedere procedural sa ma formulez asa.
Motiv pentru care am sa solicit Brandusei O. o supervizare. Am multe de invatat de la ea, se pare.
Unul dintre cele mai bune articole de pe cafegradiva, a fost un deliciu sa-l citesc, m-a captivat total, felicitari!
As avea o intrebare legata de relatia analistului intersubiectivist cu analizandul in afara cabinetului, in intalniri ocazionale in societate, mai precis in ce fel contribuie acele interactiuni la contratransferul analistului?
@Ioana:
Brandusei nu stiu ce i-as fi raspuns (de pe pozitia pe care ma aflu acum – mai mult de 'informare' decat de 'formare'), insa pacientului i-as fi zis asa: "vreti sa inchid aerul conditionat?"
tananaaam (!)
@ Alexa: N-avea aer conditionat cabinetul, am uitat eu sa precizez…so…
dar, intreb si eu, de ce trebuie musai sa ii raspunzi ceva pacientului? Adina
@ Adina: Orice reactie, inclusiv tacerea, e un raspuns. Analistul nu poate deveni "invizibil" in momentele in care se simte in nesiguranta,afectul lui se simte chiar daca tace. De obicei, tacerea e o invitatie la a merge mai departe, a spune mai mult. Desigur, exista o multitudine de feluri de a tacea si de a pricepe tacerea celuilalt. Ce credeti?
Da, si daca-mi dai voie totusi sa raspund intrebarii tale, desi mai probabil e ca ea e adresata unor inititati si chiar practicanti in psihanaliza ceea ce nu e cazul meu, eu pe "raspunsul" asta as merge- tacerea ca pe o invitatie de merge mai departe. Desi, probabil ca raspunsul meu e cam prea..previzibil. Oricum ar fi super interesant de auzit ce raspunsuri s-au mai propus. Adina
@Ioana, dar eu nu inteleg ce anume din raspunsul tau era AUTODEZVALUIRE, ca despre asta este articolul. Nu ai dezvaluit nimic despre propria persoana in acest raspuns, despre gusturi, preferinte, viata ta, etc, iar eu citind articolul, foarte bun dealtfel, al Georgianei, am dedus ca in text si in toate acele exemple despre asta era vorba. Bineinteles ca discutia se poate duce si catre alte zone, ar fi culmea ca tocmai eu sa fiu impotriva acestui lucru. Numai ca ti-ai inceput interventia prin "iti multumesc, mai ales ca la ultimul curs al Brandusei Orasanu s-a intamplat ceva semnificativ in ce ma priveste si a propos de tema articolului."
Hmm, dar daca tot vorbim despre asta: in cazul in care raspunsul tau ar oferi un indiciu asupra contratransferului, la care tu nu te referi dar care se afla desigur in background in orice terapie, acesta ar putea fi de natura erotica? "Vrei sa te incalzesc?" are o conotatie sexuala, iar psihanaliza trimite mai degraba catre interpretari ce strapung suprafata "rece" a cuvintelor, nu neaparat catre sensurile directe. Si, apropo, mie mi-ar fi placut raspunsul tau, ca pacient, fiindca eu una asta vreau atunci cand imi este frig interior, o "incalzire emotionala". Bineinteles ca incalzirea pot sa o asociez si cu un contact fizic, de-asta am si adus in discutie celalalt sens.
Bine, mai voiam sa fac o observatie, e destul de superficiala, specific mie: Brandusa s-a uitat la tine ca si cum tu nu ai fi priceput nimic din cei patru ani, tu care nu esti "ortodoxa", ca ei, te consideri un participant activ, esti surprinsa chiar tu de spontaneitatea reactiei tale, cu alte cuvinte esti mai interesanta decat ea, asta "striga" din toti rarunchii comentariile tale, iar ea nu te-a inteles. Cu toate acestea spui ca ai vrea sa o ai ca supervizor, cand tot ce ai spus inainte arata ca nu prea ai ce invata de la ea, si ca esti mult mai originala atunci cand e vorba de astfel de reactii decat un analist clasic. Sau Brandusa Orasanu ar fi indicata tocmai pentru ca iti tempereaza elanul psihanalitic "revolutionar", ca un blat freudian pentru un filling relationist?
Ah,si apropos de tacerea analistului ca raspuns. Eu aici nu inteleg ceva: interpretarea pacientului la tacerea analistului e a lui, e cum o simte pacientul, sau e ce simte analistul? Interpretand tacerea analistului, eu, pacient, ma simt pe mine sau il simt pe el? Adina.
@: Carmen: Ai inteles foarte bine ce-am vrut sa spun. De invatat inveti de la cei care sunt diferiti, nu asemanatori.
"Vreti sa va incalzesc" este o autodezvaluire semnificativa daca prin asta intelegi ca eu spun ceva despre mine, despre dorinta mea. Nu trebuie neaparat sa ne povestim viata, de cele mai multe ori e suficient sa avem reactii, chiar necontrolate, care afirma un lucru important despre noi. Desigur ca ipoteza Brandusei O. elimina transferul. Daca ai un pacient evitant ai sa simti ca nu e cazul sa-l invadezi spunand asta. Sau daca ai un pacient intr-un transfer erotic care poate degenera. O analista cu vasta experienta ca Brandusa O. stie bine care sunt pericolele unei asemenea afirmatii, de aceea cred ca n-ar face-o, si de aceea probabil ca s-a mirat de reactia mea, ca si cum n-as sti la ce-ar putea duce o asemenea reactie . Un incepator poate mai greseste, sau un relational care isi permite din cand in cand cate o scapare din care mai poate pricepe ceva despre el si despre celalalt. Cred si sper ca ti-am raspuns la intrebari si nedumeriri, poate nu la toate.
@ Adina: Imi inchipui ca sensul pe care-l dati tacerilor analistului este din ce in ce mai aproape de adevar cu cat va cunoasteti pe dumneavoastra si analistul mai bine.
Ok, putem considera ca si asta este o forma de autodezvaluire, desi nu in sensul strict la care s-a referit Georgiana in articol. La cazurile enumerate de tine, pentru care un astfel de raspuns nu este de preferat, mai adaug unul: atunci cand ai un pacient ale carui granite cu lumea exterioara nu sunt bine conturate, care are probleme cu incalcarea limitelor sale, reactia de tipul acesta ar putea fi considerata invaziva, iar pastrarea distantei presupun ca este necesara, chit ca nu se realizeaza un contact ceva mai profund intre el si analist. Nu este interogatoriu, sa imi raspunzi la fiecare propozitie. Multumesc pentru comentariu 🙂
Buna seara.
raspunsul 'vreti sa va incalzesc' pare cam intim, nu neaparat sexual, dar incalca putin zona de siguranta a celuilalt. Si dezvaluie, nu 'cine' este dna Ioana ci nevoile sale, fiind clar o autodezvaluire spontana, in rezonanta cu lumea interioara a pacientului, ceva de genul :'si eu simt. hai sa ne incalzim impreuna'. :).
B.O. specifica faptul ca pacientul are o oarecare experienta analitica si de mentalizare si mai ales,sunt in toiul verii ceea ce da acelui 'mi-e frig', alte conotatii.
Poti foarte bine sa oferi o patura, dar in acelasi timp, cred ca este un punct foarte bun de plecare in terapie, fara nevoia unei autodezvaluiri. Daca spui 'mi-e frig', esti exact unde trebuie, in cabinetul terapeutului si consilierea poate incepe. Probabil (tine de la caz la caz), as incerca sa aflu cat de des simte 'frigul', daca il poate asocia cu anumite evenimente, sa o indrum sa foreze si sa tot povesteasca, pana dam de 'gheata'.
Interesant articolul.
Silvia
Multumesc pentru comentarii, Carmen si Silvia. Ma bucur cand pot fi de folos, si-mi plac dezvoltarile voastre. E evident ca fiecare avem feluri particulare de relationare pe care e bine sa ni le cunoastem cat mai profund. Cred ca ideea care se desprinde din articolul Georgianei tocmai asta si este: nu exista reactie corecta, si in orice relatie e loc de surprize, care odata petrecute, pot fi sursa de intelegere pentru modul de relationare al fiecaruia dintre participanti, cu dezadaptari si proiectii inevitabile.
Georgiana, tu ce zici?
M-am intalnit destul de rar, pe parcursul analizei personale, cu autodezvaluirile terapeutului. Ultima data cand s-a intamplat acest lucru, de la autodezvaluirea respectiva – resimtita de mine ca fiind in armonie cu continutul sedintei, dar surprinzatoare ca aparitie – asocierile au dus la un insight trait ca o eliberare care altfel cine stie cand s-ar fi produs. Ma gandesc de aceea ca autodezvaluirile terapeutului pot fi, uneori, de folos in cadrul procesului terapeutic.
@Ioana: Probabil ca l-as fi intrebat ce s-a-ntamplat. Raspunsul tau mi se pare indraznet. Eu am facut cativa ani supervizare cu Brindusa si ti-o recomand cu drag pentru ca ai sa vezi ca iti permite mult spatiu, nu se uita la tine cu spuneai iar eu nu sunt dintre cei mai conformisti, slava Domnului. :))
@D.: Multumesc mult pentru felicitari! 🙂 Ma bucur daca reusesc sa aduc cabinetul psihanalitic aproape de cei interesati! Ati intrebat despre intalnirile din afara cabinetului 🙂 ocazionale, ale pasihanalistului cu pacientul. Presupunem ca sunt intalniri intamplatoare pentru ca recomandarea este de a se evita cele intentionate. 🙂 Da, influenteaza contratransferul analistului. Am discutat fix acest subiect intr-un seminar. 🙂 Ideea ar fi ca analistul (caci despre el m-ati intrebat) este cu atat mai deranjat/tulburat de un astfel de moment cu cat el incearca sa se ascunda mai mult atunci cand interactioneaza cu pacientul in sedinta. Astfel, va fi cu atat mai linistit (in astfel de situatii) cu cat este mai autentic el in cabinet. Adica vorbim despre discrepanta sau clivajul, daca vreti, intre cum este el in cabinet si cum este el "ca om" (pun multe ghilimele). 🙂 Foarte desteapta intrebarea! 🙂 Cum v-a venit? 🙂
@Adina: Semnez si eu acest raspuns al Ioanei "Imi inchipui ca sensul pe care-l dati tacerilor analistului este din ce in ce mai aproape de adevar cu cat va cunoasteti pe dumneavoastra si analistul mai bine." si adaug "si… si…" – va simtiti si pe dvs. (adica partial proiectati) dar si pe el (partial sunteti in contact cu realitatea) iar balanta e data de dinamica relatiei. Peter Fonagy (despre care voi publica in miercurile urmatoare) v-ar fi raspuns ca intr-un astfel de moment e importanta capacitatea dvs. de mentalizare adica a nu va crampona de o singura varianta de interpretare a tacerii celuilalt.
@Corina: Articolul lui Stolorow da exemple mai grosiere, este adevarat, dar spune la un moment dat ca autodezvaluirea este de fapt omniprezenta si e impropriu sa vorbim de ea de fapt, daca avem in vedere ca mintea nu este izolata – adica este oricum "dezvaluita" celuilalt in relatie.
@Maria: Legat si de ceea ce ii spuneam Corinei mai sus, exista mai multe planuri de "autodezvaluire" adica mai multe planuri de contact, de interactiune. Putem vorbi despre ceea ce ne amintim (constient adica) dar, mintile noastre in contact, se autodezvaluie permanent una alteia (fara a exista neaparat contactul declarativ verbal). Sigur ca vorbind pacientului (despre noi) nu e acelasi lucru cu a tacea (despre noi) 🙂 iar fiecare miscare (verbala sau nonverbala) catre celalalt isi are importanta ei punctuala in relatie.
Cu alte cuvinte Georgiana si Ioana, suntem cam in ceata. :). multumesc, Adina
@Adina: Da, cam asa. Cred ca cel mai bine ar fi sa vorbiti cu psihanalistul dvs. despre tacerea lui.
@ Adina: "Ce ceata deasa, vai ce ceata deasa,
Nu mai cunoastem drumul catre casa,
Suntem usori, si ceata e ca fumul,
Vai, unde-o fi, unde se-ascunde drumul?"
E. Jebeleanu – Hiroshima