Dar cand termini lucrul?

Voi prezenta cititorului in acest articol un dialog de vacanta, pentru ca am fost cu totii in vacanta si pentru ca suntem pe un site de psihanaliza aplicata. Dialogul este extras din filmul Mr. Magorium’s Wonder Emporium (r. Zach Helm, 2007) si are loc intre un contabil si un copil, in scris pe niste coli de hartie, despartiti de un geam de sticla.

Copilul: Buna. Eu sunt Eric
Adultul: Eu sunt Herni
Copilul: Iti place jocul de dame?
Adultul: Imi placea cand eram copil.
Copilul: Vrei sa jucam?
Adultul: Lucrez acum.
Copilul: Dar cand termini lucrul?
Adultul: Eu nu termin niciodata lucrul.
Copilul: Oh!

Consider ca dialogul reflecta problematica esentiala a celor doua personaje, una de factura autista, adultul refugiindu-se si petrecandu-si timpul intr-un maldar de hartii, iar copilul refugiindu-se si petrecandu-si timpul intre sute de jucarii. Un dialog devine posibil in mod paradoxal tocmai in situatia in care era imposibil: cei doi erau despartiti nu numai de un geam de sticla, dar si de teama de a construi o legatura si de a-l recunoaste pe celalalt ca un altul semnificativ cu care se poate realiza un schimb satisfacator.

Desigur ca nu putem considera, asa cum ne-am obisnuit, acest dialog unul terapeutic clasic, dar tocmai de aceea l-am ales. Dialogul se dovedeste a fi de un real folos pentru cele doua personaje, care in fapt imi permit sa conturez o ipoteza: sunt unul si acelasi oglindit la distanta de ceva ani buni.

Cred ca dialogul schiteaza o prima incercare de constructie a unei legaturi intersubiective, dar si un prim moment de luare in contact a propriei lumi interne. Registrul verbal care oscileaza intre prezent si trecut (iti place / imi placea ; ma jucam / lucrez acum) pare a sublinia aceasta idee a reapropierii de o lume interioara pierduta de demult sau poate ne-cunoscuta niciodata.

Isidoro Berenstein, celebru psihanalist argentinian, defineste legatura drept ceea ce leaga un subiect de altul, intre care se stabileste o relatie de prezenta care transforma legatura nu doar in ceva stabil, ci mai ales intr-un proces in devenire. Toate acestea sunt pentru a diferentia legatura de relatia de obiect, o lume interna de una intersubiectiva, spunand ca ambele coexista si ca a doua nu rezulta numai din identificarea si proiectia primei, ci mai ales dintr-un mecanism cu o logica si reguli proprii (prezenta, impunere, interferenta).

Specificul functionarii lumii interne se bazeaza pe identificare si proiectie. In organizarea legaturilor, mecanismul princeps, asa cum afirma Berenstein, este interferenta, ceea ce din celalalt care impiedica, perturba, mai bine zis interfereaza cu identitatea celuilalt, nu il lasa sa fie identic cu celalalt din legatura. Interferenta este ceea ce se cunoaste deja despre celalalt si de aici apare curiozitatea, cum spune Janine Puget, de a cunoaste si ceea ce nu cunoastem despre el. Acest ne-cunoscut nu se termina niciodata de cunoscut.

Fantana acestei noutati este strainul celuilalt, ceea ce niciodata nu poate fi incorporat cu totul, apoi pe masura ce se incorporeaza si devine al meu, propriu ca sa ma poata intalni, celalalt continua sa aiba ceva strain pe care sa pot sa il cunosc in continuare. Interferenta si transferul trebuie incluse in campul terapeutic, pentru pacienti precum familia si cuplul, dar si pentru pacienti individuali, cu care se construieste o legatura intre ei si analisti ca si subiecti, dincolo de desfasurarea relatiei de obiect a pacientului, in locul caruia se pune analistul.

Am ales acest dialog si deoarece copiii ma intreaba adesea daca vreau sa ne jucam. Am inteles in timp ca aceasta este propria lor invitatie la a intra in relatie cu mine in felul lor propriu, diferit de al adultilor. Ma joc cu ei si joaca noastra nu este o abatere de la neutralitatea mea si nici o perturbare a lumii lor fantasmatice, ci este ceva al nostru care se construieste si din care putem afla cum este fiecare dintre noi.