Am vazut acest film in cea de-a doua sedinta a Proiectului „Filmul si grupul” si am lucrat pe marginea lui. Ce inseamna asta? In fiecare sedinta, vizionam un film, apoi asociem liber pe marginea lui, pe cat posibil vorbind despre afectele pe care le-am trait fara a face interpretari, desi tendinta de a folosi interpretarea ca fuga de afect ne este cat se poate de familiara, poate mai ales noua, marilor interpreti de psihanaliza aplicata… :). Iar pe parcurs si mai ales in final coordonatorii grupului, psihanalistii Anca Munteanu si Claudiu Ganciu, ne ofera o „restituire”, adica interpretari ale relatiei emotionale dintre grup si film.
Ca sa intelegeti mai bine, cred ca ar trebui sa luati ca exemplu ce se intampla la un concert din punctul de vedere al relatiei sau al comunicarii dintre solist si public – si daca ar fi cineva care sa stea sa observe si sa vorbeasca apoi numai despre aceasta parte a spectacolului…! Filmul cu intreaga echipa care l-a creat este solistul, iar grupul este publicul. Cand succesul este maxim, publicul are de obicei o stare de entuziasm sau chiar euforie. Uneori e plictisit, alteori revoltat etc. Dar si reactia celor ce ies de la cinematograf este relevanta in acest sens, iar proiectul acesta se ocupa exact de intelegerea acestui moment al iesirii de la un film. Ce inseamna un public bun? Cel care s-a putut bucura de spectacolul oferit pentru ca artistul isi hraneste placerea atat din activitatea lui, cat si din placerea pe care o transmite publicului, exact ca intr-o relatie de dragoste. Si cu cat iti place mai mult ceea ce faci, cu atat provoci mai multa placere celuilalt, nu? Fie ca tii un curs, canti pe scena, scrii sau faci dragoste. Ce inseamna un film bun? Cel care a putut sa ne provoace placerea in functie de lucrurile pe care noi avem nevoie sa le traim: iubire, optimism, speranta, suspans, meditatie profunda, intuitie, spirit de observatie, efort intelectual si de perspicacitate, excitatie sexuala, tristete, nostalgie, dezgust, comic, frica, spaima etc., etc., precum si combinatia infinita si profund subiectiva dintre acestea. Ce inseamna ca un film e prea siropos, daca in reteta lui e prea mult romantism, sau prea banal, daca e doar scary si nu horror, sau prea vulgar, daca e mai mult porno decat sexy? Ca reteta filmului se intalneste cu nevoia noastra de a consuma mai mult sau mai putin dintr-un anumit gen de afect. Dar noi, organizatorii proiectului (pentru ca aici la Cafe Gradiva ati mai citit lucrari ale Ancai, ale lui Claudiu si ale mele), vom mai reveni cu informatii si idei despre activitatea grupului la fiecare postare pe care o vom face despre acest proiect. De exemplu (dar sper sa nu lungesc mult divagatia si sa o dau in alt articol), imi trece prin minte acum ca data viitoare mi-ar placea sa va scriu despre interesul meu privind exact acest moment al aprinderii luminilor in sala si ridicarii bancilor de sub fundurile noastre cand ne mototolim punga de floricele.
Dar sa trecem de la floricelele noastre la fragii lui Bergman! Daca veti cauta pe Google, o sa vedeti ca acest mare film a mai fost „interpretat”. 🙂 Pai cum sa nu? Fiecare comentator, critic sau simplu spectator il interpreteaza odata ce-l vede si e de la sine inteles ca un film cu un impact mare sa suscite comentarii (ca si o postare de-a noastra de pe Cafe Gradiva care ne intarata reactiile si comentam), de la cele mai tehnice care il incadreaza in curente, categorii, genuri si tehnici de realizare, pana la cele subiective ce vorbesc despre reactiile emotionale intime ale fiecaruia, inclusiv psihanalitice, pentru ca am citit si opinii cum ca vocea personajului principal care ne relateaza pe tot parcursul filmului este discursul pacientului in cabinet si asta mi s-a parut foarte interesant dupa ce mie, in timpul vizionarii, mi-a trecut prin minte ca scena de inceput in care noi „intram” in camera si il vedem din spate pe batranul Isak Borg aplecat la birou ne va pune in postura de „psihanalist” al lui.
Citind ce s-a spus despre film, am avut impresia ca nu mai e nimic de adaugat. Ce ar mai interesa un text in plus despre complicaciunea vietii, despre spaima mortii si despre Dumnezeu, despre fuga in realizari profesionale din cauza neputintei de a trai emotional, despre succes si ratare, despre nostalgia bucuriilor trecutului, despre linistea si odihna varstei a treia, despre framantarile varstei a treia, despre maternitate, paternitate si dorinta de copil, despre dialogul si conflictul dintre generatii, despre vis si reverie, despre dragoste, gelozie, rivalitate, casatorie si adulter, despre recunostinta si despre ranchiuna, despre greseala, intelegere, despre datorie, reparatie si iertare?! Sau poate ca ar trebui sa scriem mai multe lucrari despre toate acestea. Sau poate nu.
Imi vine in minte acum o tema de care psihanaliza obisnuieste sa se ocupe prin toate formele de exprimare pe care le-a pomenit domeniul acesta – in clinica sa, in modul de gandire si explicare a fenomenelor psihice, metapsihologia, in tratatele de tehnica de diverse orientari si dezvoltari si in aplicatiile sale culturale – si anume „schimbarea psihica”. Cred ca filmul lui Ingmar Bergman este despre schimbarea psihica asa cum este ea inteleasa de catre psihanalisti. Nu vreau sa spun doar ca evolutia personajului seamana foarte bine cu cresterea pacientului intr-o cura psihanalitica (pentru ca: rememoreaza trecutul, face vise care sunt adevarate popasuri psihice cu un impact mare asupra deciziilor si actiunilor sale ca si asupra intelegerii trecutului, merge catre figurile parentale din viata sa actuala si din memoriile sale, asculta si elaboreaza psihic discursul lui Marianne, chiar daca raspunsul in exprimarea lui verbala nu este de cele mai multe ori concludent), ci doar vreau sa atrag atentia asupra a ceea ce psihanaliza intelege (iar acest film ilustreaza fantastic de bine) prin „schimbare psihica” profunda…
Am sa incep de la o replica banala a unui personaj in general antipatizat, am observat, din cauza racelii sufletesti transmisa din generatie in generatie, mama lui Isak, acel gen de batrana pe care ai dreptul de a o numi „cotoroanta”: o intreaba pe Marianne in momentul in care aceasta se apropie, de ce nu este alaturi de sotul si de copilul ei (M. ii raspunde ca nu au copii). Aceasta intrebare simpla, concreta, directa si chiar rece reprezinta instrumentul de psihodiagnostic in sedintele preliminare in care avem nevoie sa „masuram” echilibrul psihic al celui ce solicita o terapie psihanalitica. Este genul de intrebare care patrunde direct si analizeaza angoasa fundamentala si in functie de raspuns vei avea in fata:
- fie un Eu nevrotic cu un discurs coerent care isi sustine conflictele interne (ex.: incerc sa caut ajutor pentru problemele cu care ma confrunt, sunt gravida, nu ma inteleg cu sotul, el nu vrea copilul, nu stiu ce sa fac etc.) si pe care il poti invita pe canapea pentru sedinte de patru (sau trei) ori pe saptamana,
- fie un Eu mai fragil care iti infatiseaza o desfasurare mai putin nevrotica, deja destructurata (borderline sau psihotica) a functionarii psihice, cel putin acuta (ex.: nu poate vedea ca a intrat in belele singur, incearca sa-i schimbe pe ceilalti, nu face o legatura intre actiunile sale si ceea ce i se intampla, lucrurile sunt controlate din exterior, lumea e rea si persecutoare).
Scena este extraordinar de frumos realizata, cu fata Mariannei filmata de foarte aproape, exprimand angoasa profunda. Cred ca efectul acestei scene e cauzat de combinatia a trei elemente: intruzivitatea rece a batranei, problema intima a Mariannei, precum si insight-ul pe care Marianne credem ca il are cu privire la aceasta femeie ca origine a suferintei (sau a imposibilitatii de a trai si exprima emotia si deci suferinta) socrului ei si fiului acestuia (ceea ce o interesa pe ea personal).
Pas cu pas pe parcursul filmului si al calatoriei de la Stockholm catre Lund, Isak Borg trece prin ceea ce psihanaliza numeste „schimbare psihica profunda”, adica ajunge sa se vada pe sine ca factor activ al intregii sale vieti (psihanaliza relationala spune agency – „centru independent de decizie si actiune”). Daca nu vi se pare mare lucru, ganditi-va fiecare dintre voi la cele mai oarbe pete din istoria voastra – acelea in care ati suferit cel mai mult si in care continuati sa afirmati ca ati fost victima a altcuiva decat a propriilor voastre alegeri!
Dar eu vin si intreb cum evolueaza cineva catre o schimbare psihica profunda, ca doar vad bucati de viata ale mele si ale altora in care doar invartim conflictul in fel si fel de scenarii si avem impresia cateodata ca el nu se mai vede, dupa care rasare din nou si iarasi spunem ca suntem victime…? La un moment dat, Marianne ii spune lui Isak in masina pe drum ceva de genul ca ea trebuie sa rupa acest lant (transgenerational). Care poate fi factorul de schimbare psihica de la care asteptam sa produca in noi acest switch catre „noi insine ca agency„?! In film cum i se intampla asta batranului profesor? Si, mai ales, de ce sa intreb psihanaliza acest lucru, cand este subiectul de care s-a ocupat cel mai mult in peste o suta de ani si pe care inca nu l-a elucidat? Poate ca mintea noastra e si ea precum fragii cei salbatici, creste, da roade, daca ii prieste vremea si daca are pamant bun.
(Am sa continui despre „schimbarea psihica” ilustrata de film, dar va astept si pe voi cu idei si comentarii.)
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
Foarte frumos textul, Georgiana! Ne intoarcem asadar la schimbare. Apropo, mi se pare ca momentul de ridicat fundul si aprins lumina la sfarsit de film sugereaza o anumita idee de schimbare. Mi se pare ca asta e un moment esential cand facem trecerea de la o lume la alta, si mai ales cand ne schimbam propria experienta. Vedem o alta lume, deodata, un nou film, in care ecranul nu mai e o alta lume, cat e un ecran. Ne schimbam propria perceptie, insa schimbarea e aici cumva automata, pentru ca nu cere efort. Ne ridicam fundul automat. Mi se pare ca schimbarea profunda poate cere o modificare puternica de experienta, astfel incat este propriul nostru efort de atentie. Daca ma gandesc la ce numesti tu agency, schimbarea profunda este ca aprindem lumina si vedem lucrurile diferit in camera mintii noastre. Ea poate este cum zici un efort indelungat care cere fragi salbatici care vor da roade pe final, daca ai grija de ei. Poate sa presupuna ruperea unui lant transgenerational, care ca orice rupere, e dureroasa si potential creatore. Poate sa presupuna un partener care e acolo si care e capabil sa faciliteze schimbarea ta de experienta, si sa creeze spatiu pentru asta.
Imi place foarte mult acest comentariu si ideea lui ca aprinderea luminii e trecerea in alt cadru. Poate e ca si ridicarea de pe canapea, stii?, acea diferenta intre "in cabinet" si "in afara cabinetului".
Sunt de acord ca e o schimbare automata in sensul ca, chiar daca ai mai vrea sa ramai in sala sau "in film", esti obligat sa iesi ca "atat ai platit" 🙂 nu? Ca si la psihanaliza! Pacientul se intreaba uneori, bine, bine, dar daca la sfarsitul celor 45 de minute eu plang in hohote, ce se intampla, ma da afara psihanalistul in momentul ala?
Ma gandesc ca nu e doar o schimbare automata ci si una profund subiectiva; de ce uneori simtim nevoia sa evitam privirile celor din jur (pe langa faptul ca am dori sa prelungim starea din film si sa iesim mai tarziu in aglomeratie si galagie) iar alteori abia asteptam sa intram in contact cu cei din jur ca sa aflam ce-au simtit fata de ce-am simtit noi…?!
Bergman cam e regizorul meu preferat așa că nu mă pot abține să nu scriu un comentariu luuung, foarte lung. 🙂 Here we go:
M-a făcut să mă gândesc întrebarea lansată de Georgiana referitoare la ce înseamnă un film bun. Răspunsul poate cuprinde și ipoteza că un film bun este acela care are capacitatea de a provoca plăcere în funcție de lucrurile pe care noi avem nevoie să le trăim la un moment dat. Mă gândesc însă că un film bun este mai mult decât împlinirea unei dorințe în plan fantasmatic. De ce Godard, Fellini, Kubrick, Hitchcock, Antonioni, Bergman, Lynch sunt considerați drept ”monștri sacri” ai celei de-a șaptea arte? De ce filmele lor sunt bune pur și simplu? Să fie doar criteriul subiectiv acela care face trierea între capodopere și filme comerciale? Să fie numărul de nominalizări și premii câștigate? Subiectul merită o atenție deosebită și poate un articol separat. Ce aș vrea acum să subliniez este că Godard îl numea pe Bergman autorul cel mai original al cinemaului european modern (Cahiers du Cinéma, July 1958). Bergman, spune Godard în același articol, este un regizor al instantaneului. Fiecare dintre filmele sale ia naștere din reflectarea protagonistului asupra momentului prezent și adâncește această reflectare printr-un procedeu de dislocare a timpului – asemănător tehnicii proustiene, dar chiar mai puternic, ca și când lui Proust i s-ar alătura Joyce și Rousseau la un loc – cu scopul de a deveni o vastă, nemărginită meditație asupra instantaneului. Un film de-al lui Bergman este despre a 24-a parte dintr-o secundă, metamorfozată și întinsă de-a lungul unei ore și jumătate. Este lumea dintre două bătăi de pleoape, tristețea dintre două bătai ale inimii, bună-dispoziția dintre două bătai din palme. Plecând de la remarca lui Godard, e ușor de înțeles de ce Isak (personajul principal al filmului în discuție) alege călătoria cu mașina în locul celei cu avionul.
Wild strawberries este un film despre deconstruirea unei (unor) relații. De fapt, toată filmografia lui Bergman gravitează în jurul deconstrucției relațiilor, pe de-o parte, și a deconstrucției eului fiecărui personaj individual, pe de cealaltă. Bergman este unul dintre primii regizori care a îndrăznit să privească în interiorul unui fenomen dintre cele mai controversate – iubirea – altfel decât au făcut-o predecesorii săi. Citesc acum o lucrare de-a lui Slavoj Zizek – ”Gaze and Voice as Love Objects” – care cuprinde în chiar introducerea ei niște idei foarte interesante legate de evoluția conceptului de iubire și cea a psihanalizei. În comunitatea psihanalitică actuală, începe el, există nostalgia unor timpuri vechi în care exista o anumită ignoranță, o naivitate a analizandului față de teoria psihanalitică, ignoranță care se traducea prin ceea ce numim ”simptom pur”, simptom în care inconștientul era mai puțin deformat de cunoașterea rațională. Existau vremuri în care analizandul venea în analiză cu un vis despre cum a ucis el un dragon în timp ce înainta, printr-o pădure întunecoasă, spre un castel. Replica triumfătoare a analistului conținea o interpretare elementară: dragonul este tatăl, iar visul exprimă dorința clientului de a-l ucide cu scopul de a se întoarce în căldura și siguranța castelului matern. Pentru Jacques Lacan însă, inocența subiectului psihanalizei (a analizandului) nu există. Cel din urmă reprezintă subiectul contemporan al științei. Acest lucru implică faptul că simptomul lui nu e niciodată inocent prin sine însuși, ci el este adresat analistului care e văzut ca subiect presupus a ști deja semnificația lui (supposed to know). În ziua de astăzi, asociațiile libere ale unui analizant tipic educat se reduc, în cea mai mare parte, la încercări de a furniza acele asociații care pot găsi o explicație psihanalitică a perturbării (simptomatologiei) sale.
În acest punct, Wild Strawberries mi se pare că nu atinge deloc sau aproape deloc tema schimbării psihice – interpretare propusă de Georgiana, deși, în fantasma fiecărui spectator, se dorește un happy-end al fiecărei pelicule. Deși ne-ar plăcea ca Bergman să fie un analizand inocent, ușor de interpretat, furnizând simptome pure în imaginile filmice pe care le produce, se pare că realitatea este alta. Poate de aceea Bergman a rămas unul dintre cei mai mari regizori ai acestei lumi, poate și datorită faptului că e un „analizand„ incomod, de foarte multe ori contradictoriu.
O să încep disecția asupra filmului imediat ce mai spun niște lucruri pe care Zizek le pune în cartea sa. Ceea ce constituie cu adevărat miza ”bătăliei” dintre cele două mari curente în psihanaliză (cea holistă și cea dialectică), scrie Zizek, nu este doar direcția către care se îndreaptă psihanaliza, ci destinația contemporaneității însăși: vom persista în cunoașterea reflectivă sau vom reveni la un soi de înțelepciune intuitivă? Această bătălie se poate vedea cel mai bine în relațiile dintre sexele opuse. În urmă cu 100 de ani, figura femeii isterice anunța criza relațiilor dintre sexele opuse, criză în care trăim și astăzi. Să nu uităm că această criză a dat naștere psihanalizei. Dacă versiunea clasică vedea bărbatul complementar femeii, cea propusă de Lacan este una antagonică. Spre sfârșitul sec. al XIX-lea, percepția asupra isteriei văzută ca o amenințare asupra identității bărbatului, a scos la iveală ceea ce era acolo dintotdeauna, universal valabil: Lacan introduce imperativul ”Nu există relație sexuală!”. Asta înseamnă că bărbatul și femeia nu sunt deloc complementari, nu există nicio armonie prestabilită între cei doi, fiecare dintre cei doi parteneri reprezintă o amenințare la adresa celuilalt… Cu alte cuvinte – cuvintele lui Zizek, love is evil! În analiza dialectică, universalitatea și istoricitatea sunt strict corelative. Privind din acest punct de vedere, deși psihanaliza freudiană este un produs al sec. al XIX-lea, insight-urile pe care ea le-a produs sunt universal valabile nu în ciuda contextului istoric al descoperirii lor, ci datorită acestuia.
http://www.youtube.com/watch?v=TJPhA9TGRls (Love is evil – Zizek)
Rezultatul deconstrucției pe care o face Bergman asupra iubirii între sexele opuse în filmul vizat este tocmai aserțiunea bolduită de mai sus (love is evil). După ce conceptul a fost desfășat de toate conținuturile sale simbolice sau imaginare, conținuturi care pe fiecare dintre noi ne fac să simțim fluturași în stomac atunci când ne îndrăgostim, a rămas produsul final, adică Realul. Isak înfățișează construcția, sau mai bine zis deconstrucția, unei persoane căreia i s-au luat toate măștile. Isak poate întruchipa și pe analizandul aflat într-o cură analitică (asociații, vise, insight-uri). Filmul este unul circular, adică începe și se termină la fel: personajul principal singur cu gândurile sale. Singurătatea este văzută ca o condamnare (vezi scena de judecată), dar și ca singura realitate la care se ajunge după ce aparențele (caracterul și faptele – v. scena de debut) se sting, după ce idealismul se pierde (căci Isak este un idealist prin excelență!).
Spune Georgiana la un moment dat că filmul filmul atinge și tema refugiului în realizări profesionale din cauza neputinței lui Isak de a trăi emoțional. Eu aș zice, mai degrabă, opusul: pentru că a putut să-și trăiască prea intens emoțiile (v. iubirea lui din adolescență pentru o femeie care, ulterior, l-a rănit extrem de mult + cuvintele de sinceră apreciere față de medicul Isak care era ”atât de bun” , laude aduse de proprietarii benzinăriei dintr-un district în care fusese medic în tinerețe), suferința rezultată de aici a fost ascunsă în realizările profesionale. În contrast cu personajul care interpretează rolul mamei rele din Autumn sonata (ecranizare a aceluiași regizor), tatăl Isak pare foarte uman aici. Este un personaj de compătimit, așa cum afirmă și nora sa, Marianne, la un moment dat. De ce de compătimit? Pentru că, întreaga poveste filmică, este dovada faptului că protagonistul a fost prins, toată viața sa, într-un determinism transgenerațional. Atunci când are loc conștientizarea acestui fapt, se termină și filmul. Dar despre sfârșit mai târziu.
Fragii sălbatici, în cultura suedeză, simbolizează nașterea, viața. Nu întâmplător filmografia lui Bergman este despre copilăria sa (afirmația lui) în contextul în care știm că omul Bergman s-a luptat cu depresia toată viața, nu întâmplător filmul acesta este despre un bătrân care urmează să moară. Și din nou, nu întâmplător Bergman însuși afirmă că prin realizarea producțiilor Wild strawberries și The seventh seal și-a învins frica de moarte. Mai degrabă în asta ar consta triumful personajului principal, în faptul că, alături de imaginea înspăimântătoare a morții este pus un simbol al nașterii – fragii sălbatici.
Foarte interesante sunt și visele lui Isak și descrierea pe care el însuși o face înainte de a intra în reverie în momentul reîntâlnirii cu ”locul unde cresc fragii sălbatici”. Spune el ”nu știu cum s-a făcut, dar luminoasa realitate a zilei s-a topit în și mai luminoasa icoană a memoriei apărând în fața mea ca un șir de evenimente reale.” Traducerea în engleză mi se pare chiar mai grăitoare: ”I don't know how it happened, but the day's clear reality flowed into dreamlike images.” Visele și reveriile lui Isak sunt persecutoare, exceptând reveria de final în care părinții lui apar, pentru prima oară în film, împreună. Visul de debut, cel cu cortegiul mortuar, își află cheia într-o secveță ulterioară petrecută în casa mamei. Acolo e dezvăluit faptul că ceasul fără limbi pe care îl visase – obiect al declanșării angoasei, era, de fapt, ceasul tatălui său; prin extensie, tatăl său. Despre relația cu tatăl său ne vorbesc și toate frământările pe care protagonistul le are vis-a-vis de Divinitate. Putem suspecta chiar că tatăl lui era preot (tatăl lui Bergman chiar a fost pastor), deci întruchiparea unui SuperEgo punitiv și extrem de autoritar. Isak nu a putut scăpa niciodată de această condamnare, de vinovăția pe care Supraeul tiranic i-o alimenta în permanență (v. scena judecății în care acuzatul – el – e găsit vinovat). Restul fantasmelor, în mod paradoxal, par a fi intruziuni ale Realului – Realitatea virtualului ar spune Zizek -, Real anunțat de un stol de păsări negre hitchcockiene: scena primară adulteră constituie matricea de funcționare în care Isak își va construi toate relațiile ulterioare cu persoanele de sex opus (el este cel înșelat). Planul fantasmatic al filmului, chiar dacă redă imagini ale copilăriei, aparent paradisiace, el dezvăluie un cămin disfuncțional, o familie extinsă în care figurile masculine se apropie de perversiate (v. fratele lui Isak) iar femeile sunt, fără excepție, isterice (în sens psihanalitic).
Toate personajele/cuplurile din film sunt privirea în oglindă (oglindirea) a cuplului Isak – mama – tata. Sunt semnalate destule indicii care converg către această ipoteză. Mai întâi vedem că toate personajele feminine sunt prototipuri ale mamei. De la Sara, iubita din adolescență a lui Isak, actrița din mașina care i-a accidentat, până la fata care călătorea cu cei doi băieți (amanți) spre Italia, și chiar Marianne, nora lui Isak care ar părea că ea e cea care a rupt lanțul transgenerațional, toate sunt imagini (în oglindă) ale mamei. În ceea ce le privește pe primele, nu există nicio îndoială că sunt copii fidele ale figurii materne. Îndoielile apar atunci când vine vorba de Marianne, personajul cel mai interesant din film, după mine. Ea este noră, ea pare o femeie blândă care își dorește un cămin. Ea pare singura femeie normală. Sunt câteva momente pe care aș vrea să le menționez în sprijinul ideii că până și Marianne a fost înghițită în determinismul transgenerațional. Unul dintre ele se referă la o secvență în care ea și Isak sunt în mașină, povestindu-i despre scena în care l-a anunțat pe soțul ei că e însărcinată. În acel moment, amândurora (și ei și lui Isak), le-au venit în minte cuplul isteric din mașina cu care avuseseră un accident (crush!). Marianne spune, imediat, ”nu vreau să ajungem ca ei”. Tocmai faptul că amândoi se gândiseră în același timp la cuplul-oglindă, teama ei de a nu ajunge ca ei, mă face să cred că tocmai ca ei vor ajunge ea și soțul ei. Un alt moment este cel din casa mamei lui Isak în care Marianne, angoasată la maximum, o privește pe bătrâna cea rece, mai rece ca gheața, scoțând din cutia cu vechituri obiecte cu valoare sentimentală (fotografii de familie, jucării ale copiilor) care pentru ea ”nu înseamnă nimic”. Angoasa de pe fața Mariannei nu arată că ea ar fi un observator neimplicat (deși chiar așa ar fi trebuit să se poarte din moment ce nu era rudă de sânge cu ceilalți participanți ai secvenței filmice), ci dimpotrivă, că a (mai) fost părtașa unei astfel de scene, poate în copilăria ei, poate din partea propriei mame. Pe parcursul acestei scene, ea stă cu o păpușă în brațe, ca o fetiță neajutorată, lipsită de orice urmă de afecțiune din partea mamei. În sfârșit, nucleul isteric al femeii devine și mai vizibil în problema legată de copil. Deși soțul său nu e de acord cu aducerea pe lume a unui copil, instinctul ei matern (sau isteria) izbucnește: Vreau acest copil! Nimeni nu mi-l poate lua! Nici măcar omul pe care-l iubesc cel mai mult!. Mă întreb, de unde dorința asta arzătoare de aducere pe lume a unui copil într-un cămin deja disfuncțional?
În sfârșit, finalul filmului este dat de liniștea protagonistului ca urmare a tuturor conștientizărilor pe care le are. Liniștea este dată de resemnare. Resemnare în fața ferocității determinismului transgenerațional. Scena în care îl întreabă pe fiul său ce va face cu Marianne și-n care acesta îi răspunde că va face cum vrea ea, că fără ea oricum nu poate trăi – constituie ultima verigă a unui lanț în care familia Borg se zbătea de generații, lanț care, iată, continuă să se multiplice. Liniștea este adusă de moarte. ”Dorința mea e să fiu mort. Mort de-a binelea” – afirmă, la un moment dat, fiul lui Isak (sau Isak, e totuna). Totuși, gândul morții este unul luminos în final. Vorba lui Lacan: dacă n-am crede că moartea există cu adevărat, cum am putea suporta tot ceea ce numim "viață"?
Foarte interesanta si inteligenta expunere. Ma gandeam cum o fi starea analistului (contratransferul) in fata unui vis al pacientului derulat precum un film? Tine pe de o parte de ce anume vrea inconstient pacientul sa trezeasca in analist dar si de disponibilitatea bogat afectiva a acestuia din urma. Ma mai gandesc ca fara aceasta disponibilitate analistul nu ar avea cum sa-si inteleaga pacientul si sa mearga pe firul emotional pentru a oferi spatiu de exprimare in continuare dar si interpretari cat mai aproape de adevarul trait de pacient. Ca in metafora oului crapat(Humpty Dumpty) multe interpretari aproximative pot fi valide dar numai cele care ating valoarea de adevar impartasit in relatie pot declansa o miscare inconstienta spre schimbare.
@Alexa: Tu zici daca am intles bine ca nu e despre schimbare pshica? Mie mi s-a parut dupa figura lui cand isi privea scenele din trecut.
@Codruta: Sunt visele acelea suprarealiste, cred dar au o coerenta narativa fantastica. Metafora lui Matte Blanco 🙂 despre liniile de interpretare diferite? Hai s ascriem despre asta!
adolfo:
Si mie mi-a placut filmul.
Cum se poate participa la tipul acesta de evenimente?
Poate participa oricine sau este pentru "cunoscatori"?
Imi pare bine ca am descoperit aceasta revista online in acest weekend – cu siguranta o voi frecventa:)
adolfo:
Stiati ca Bergman a avut convingeri fasciste pana spre sfarsitul razboiului, cand a aflat despre holocaust?
Si culmea ca si Lars von Trier a zis recent, la Cannes, ca il simpatiza pe Hitler , sau ceva in sensul asta.
Ce au regizorii astia profunzi?
Oricum, mi s-a parut o chestie ciudata aceasta coincidenta.
adolfo:
Poate ar putea cineva sa faca o interpretare psihanalitica a acestei atractii acestor 2 regizori oarecum inruditi catre o doctrina extremista.
Am citit un articol al lui Cristian Tudor Popescu care interpreta Melancholia prin prisma "fascismului" lui Von Trier.
Am vazut ca Melancholia e urmatorul film pe list d-voastra.
http://www.mediafax.ro/life-inedit/editorial-cristian-tudor-popescu-man-is-the-jew-of-the-world-8839154
Adolfo, ma intreb ce ne poate spune ca Bergman la optsprezece ani a fost fascinat de nazism? Ce crezi ca ne spune asta despre un director care face "fragii salbatici" la patruzeci? daca e sa o luam asa, ce crezi ca spune despre mine ca la 10 ani scriam poezii despre Ceausescu? Eu iti propun sa te gandesti nu neaparat la psihanaliza lui Bergman cat la investitia ta in problema asta. De ce crezi tu ca te intereseaza atat de tare ca regizorii astia "profunzi" sunt extremisti? Asta m-ar interesa pe mine sa aud.
Te mai invit sa te gandesti cum circula etichete de tipul nazist sau comunist, si de ce oamenii le folosesc. Sa imi spui de ce CTP-ul crede ca filmul e nazist, ca eu nu am inteles.
adolfo:
@Bogdan Popa
Din cate stiu Bergman a fost simpatizant nazist pana pe la 26, 27 de ani, cand s-a terminat razboiul si s-a aflat de holocaust. Asa am citit – o sa caut confirmarea.
Scuza ar fi ca pe atunci foarta multa lume, mai ales in tarile nordice, erau de partea fascismului.
Nu cred ca are rost sa reiau eu argumentatia CTP-ului, sigur ca e o chestie subiectiva – e viziunea lui – eu am inteles cam ce spune acolo – asociaza apocalipsa din filmul lui von Trier cu holocaustul.
Daca la Bergman e de iertat – era in mijlocul evenimentelor; In cazul lui von Trier afirmatia "Îl înţeleg pe Hitler. Se poate spune că sunt nazist" nu prea mai are scuze.
Eu zic ca se poate spune cate ceva despre Bergman din asta – cred ca fascinatia pentru Hitler l-a marcat, asa cum i-a marcat si pe Cioran, si pe Eliade, si pe altii probabil.
Varsta de 16-18 ani mi se pare decisiva pentru viitorul unui om.
La 16 ani, in 1934 l-a descoperit pe Hitler. A fost fascinat de nazism. La 27 , inca simpatizant nazist a aflat ca evreii erau gazati. E un soc, nu?
Poate l-a ajutat socul asta, asa cum l-a ajutat pe Dostoievski sa fie condamnat la moarte si sa i se comute sentinta chiar in fata plutonului de executie.
Habar n-am, am ridicat si eu o problema:)
Stiu ca se pun etichete… nu e vb de etichete, ci de fapte.
Oricum, altii au murit fara sa se fi dezis de fascism – vezi Eliade, Tutea poate… A fost o treaba si cu fascismul asta atunci de i-a prins pe toti.
adolfo:
@Bogdan Popa
De ce crezi tu ca te intereseaza atat de tare ca regizorii astia "profunzi" sunt extremisti? Asta m-ar interesa pe mine sa aud.
Pentru ca eu sunt opusul extremistului si totusi imi plac acesti regizori. Ma intriga optiunea lor (ma rog in masura in care ea exista si nu e doar teribilism – insa la varsta lui van Trier nu cred ca mai e de tolerat aces t tip de teribilism).
Tot asa cum ma intereseaza si faptul ca Cioran a fost nazist declarat si inca unul "greu" pana pe la 30 de ani cel putin. Si totusi imi place si Cioran.
adolfo:
http://www.boston.com/ae/movies/blog/2007/08/bergmans_nazi_p.html
Bergman's father was ultra-right wing, and both the future filmmaker and his brother were Nazi sympathizers. Bergman saw Hitler speak in Germany in 1936 and recalled the dictator as "incredibly charismatic." But he maintains he never went as far as his brother and friends, who painted swastikas on Jewish-owned buildings. On the other hand, neither did he stop them. It seems young Ingmar just went with the crowd until the very end of WWII – not so hard, since officially neutral Sweden had a vocal pro-Nazi influence – when the revelations of the death camps opened his eyes. "In a brutal and violent way I was suddenly ripped of my innocence," he said in 1999.
Si la sfarsitul razboiului avea 26-27.
Daca cititi acest articol
http://www.boston.com/ae/movies/blog/2007/08/bergmans_nazi_p.html
El contine si o interpretare a operei lui Bergman exact din unghiul nazismului sau de tinerete.
Pana iti raspunde Alexa, daca vede discutia asta, iti raspund pe scurt. Am facut un search pe google books cu 'bergman si nazism" si povestea e mult mai complicata decat o redai tu. Intr-adevar, Bergman a povestit multe despre pasiunea familiei pentru national-socialism si despre fascinatia lui din copilarie pentru Hitler. Ce trebuie sa iei in considerare este ca vina la Bergman este o tema importanta si ca Oul de sarpe se ia la tranta cu problema asta a vinei si nazismului. Daca te uiti pe google books, o sa vezi ca Bergman a pus ca student piese de teatru in care condamna nazismul, si ca a fost public in legatura cu asta (vezi Marc Gervais). Dar e important aici ca Bergman s-a simtit foarte vinovat de simpatia lui pentru nazism.
Eu cred ca Bergman e cu totul altceva decat Von Trier, care se joaca cu provocarea tot timpul, sau Cioran, pe care il mentionezi aici, care a scris si teoretizat pasiunea lui pentru legionarism. Bergman pare ca se lupta direct cu problema raului si a vinei, asta probabil si din educatia lui luterana. Bergman spre deosebire de Von Trier si CTP, care folosesc termenul de nazism provocator si polemic, a cunoscut si trait timpurile respective. De asta, eu spun ca "nazismul" lui este altceva decat ce fac CTP si Von Trier cu "nazismul." El are experienta lui personala, traita, cu un fenomen politic.
adolfo:
@Bogdan Popa
Sunt de acord.
Deci oricum, rezulta ca are oarece relevanta nazismul lui de tinerete in opera sa.
adolfo:
@Bogdan Popa
O sa mai caut si eu pe tema asta.
Sunt curios daca piesele pe care le mentionezi in care condamna nazismul au fost puse in scena inainte sau dupa infrangerea Germaniei.
Oricum, cert e ca treaba asta l-a marcat.
adolfo:
Si mie mi-a placut filmul.
Cum se poate participa la tipul acesta de evenimente?
Poate participa oricine sau este pentru "cunoscatori"?
Imi pare bine ca am descoperit aceasta revista online in acest weekend – cu siguranta o voi frecventa:)
Pentru participare este necesara inscrierea in grup. Pentru aceasta ma poti contacta la adresa de mail clauganc@gmail.com sau la telefon 0722453906. De la 1 ianuarie se percepe o taxa de inscriere in valoare de 30 lei.
Intrebarea este bine pusa: poate participa oricine sau este pentru cunoscatori? Grupul pentru a putea lucra are nevoie de stabilitatea participarii intrucat modul sau de functionare este de la o intalnire la alta. Nu sunt intalniri izolate cu cate o tema in sine ci sunt legate. Asadar raspunsul este: poate participa oricine care vrea sa fie cunoscator. A fi cunoscator echivaleaza cu a avea interes pentru sine, ceilalti si film. Alte detalii cand ne intalnim.
L-aș întreba pe Adolfo dacă a văzut/vizionat opera lui Bergman (sau măcar câteva dintre filmele lui). Nu știu cât l-au influențat momentele lui de tinerețe în care a simpatizat cu Hitler în ploturile filmelor sale, tind să cred că spre deloc, dar, ceea ce aș putea afirma clar e că filmografia lui Bergman gravitează în jurul războaielor/conflictelor interioare ființei umane și nu în jurul celor de ordin politic. Apoi, cred că ce a spus Bogdan (salut, Bogdan!) referitor la simpatii poate mai „extremiste” pe care le avem la vârsta adolescenței/tinereții este perfect adevărat.
@Anonim: de obicei, atunci când vrem să găsim informații calitative (și care au o bază reală), e bine să consultăm surse serioase. Mie mi se pare că sursa indicată de dvs. e un fel de blog personal (mai fancy, ce-i drept) pe care cineva, mai mult sau mai puțin avizat, își dă cu părerea. O sursă sigură și foarte interesantă dealtfel despre aspectele mai ascunse ale operei și omului Bergman, găsiți aici: http://bergmanorama.webs.com/donner_interview98.htm#2
Scandalul mediatic făcut în jurul afirmației lui Trier mi s-a părut extrem de amuzant. Nu mi s-a mai părut la fel de amuzant faptul că prețul a fost plătit în defavoarea unui premiu la Cannes. De fiecare dată când vine vorba de afirmația lui Trier, puțin teribilistă poate, dar perfect justificată pentru cineva care-l cunoaște ca regizor, invit la urmărirea momentului cu pricina: http://youtu.be/LayW8aq4GLw . Pentru mine e destul de evident spiritul afirmatiilor, restul mi se pare doar sămânță de scandal. Cât despre CTP, dac-a putut afirma așa ceva despre Melancholia, înseamnă că n-a-nțeles nimic din filmul ăla și din toată filmografia lui von Trier, în general.
Am păstrat cireașa de pe tort pentru final :). Iată niște extrase din cartea autobiografică a lui Bergman, Lanterna Magică, care s-ar putea să mai aducă lumină asupra problemei discutate mai sus:
'Both Father and Mother were perfectionists who sagged beneath this unreasonable pressure. Their working day was open-ended, their marriage difficult, their self-discipline iron-hard. Their two sons reflected characteristics they unremittingly punished in themselves. My brother was rebellious and unable to protect himself. Father used all his willpower to break him, and almost succeeded. My sister was loved very much and possessively, by both parents. She responded with self-effacement and gentle timidity. I think I came off best by turning myself into a liar. I created an external person who had very little to do with the real me.'
…și din „experiența” lui cu Hitler pe când avea 16 ani și a mers în Germania pentru o școală de vară:
`The days were tedious. At seven o'clock in the morning, the children of the house went off to school and I was left alone with the adults. I read, roamed about and was homesick. I preferred being in the pastor's study and going with him when he was out visiting in the parish. He drove a ramshackle old car with a high hood, over roads dusty in the still heat and with angry fat geese marching everywhere.
I asked the pastor whether I should raise my arm and say
Heil Hitler like all the others. He replied: 'Lieber Ingmar, das wird als mehr erne Hoflichkeit betrachtet.' [My dear Ingmar, that will be regarded as more than mere politeness.]
The classroom was spacious, shabby and rather cold
and damp, despite the summer heat outside the tall windows. The subject was Religious Knowledge, but Hitler's Mein Kampf lay on the desks. The teacher read something out of a paper called Der Sturmer. I remember only one phrase that seemed peculiar to me. Again and again, he repeated in a factual tone of voice, von denluden vergiftet [poisoned by the Jews]. I asked later what it meant. Hannes laughed. 'Ach, Ingmar, das alles ist nicht fur Auslander.' [Oh, Ingmar, all that's not for foreigners.]
On Sundays, the family went to morning service, and the
pastor's sermon was surprising for his text was not from the gospels but from Mein Kampf. After church, coffee was served in the church hall. There were a number of people in uniform, so I had several opportunities to raise my arm and say 'Heil Hitler'.
`
Referindu-se la parada la care a asistat, prilej în care Hitler a ținut un speech, Bergman scrie:
`I did not understand much, but the voice was sometimes lofty, sometimes bantering, the gestures synchronized and well matched. When the speech was over, everyone shouted his Hezl, the rain stopped and the hot bright light broke through the blue-black formations of clouds. I had never seen anything like this eruption of immense
energy. I shouted like everyone else, held out my arm like everyone else, howled like everyone else and loved it like everyone else.
(…)
I was given a present by the family on my birthday, a
photograph of Hitler. Hannes hung it up above my bed so that
'I would always have the man before my eyes', so that I should learn to love him in the same way as Hannes and the Haid family loved him. I loved him too. For many years, I was on Hitler's side, delighted by his successes and saddened by his defeats.
My brother was one of the founders and organizers of the Swedish National-Socialist party, and my father voted several times for them. Our history teacher worshipped 'the old Germany', our gymnastics teacher went to officers' meetings in Bavaria every summer; some of the pastors in the parish were crypto-Nazis and the family's closest friends expressed strong sympathies for the 'new Germany'.
When all the evidence from the concentration camps actually hit me, my mind could not at first accept what my eyes were registering. Like so many others, I said the pictures were prearranged propaganda lies. When the truth finally conquered my resistance, I was overcome with despair, and my self-contempt, already a severe burden, accelerated beyond the borders of endurance. I did not realize until long afterwards that I was guilty by association only.'
adolfo:
@alexa plescan
Am vazut 10 sau 11 filme de-ale sale. E unul din regizorii mei preferati, poate numarul 1. Scriitori insa am "mai preferatoi decat el" – ceea ce e normal cred.
Cred ca a fost influentat de "perioada nazista" de vreme ce a tinut el insusi sa se explice.
Nu e vorba despre o experienta de la 16 ani. Razboiul s-a terminat cand el avea 26 sau 27 si atunci a avut revelatia ca nazismul a fost rau – asta li s-a intamplat probabil celor mai multi "nordici". Ei , nordicii, vikingii erau arienii lui Hitler. Germanii insisi au venit din Scandinavia. Europa a fost "cucerita" de popoarele germanice venite din Scandinavia.
Eu nu il acuz pe Bergman, daca s-a inteles asta este gresit. Cand spui nazism normal ca apare odios – Bergman a fost si el o victima, asa cum poate si cei care l-au votat pe Iliescu au fost tot victime.
"When all the evidence from the concentration camps actually hit me, my mind could not at first accept what my eyes were registering. Like so many others, I said the pictures were prearranged propaganda lies. When the truth finally conquered my resistance, I was overcome with despair, and my self-contempt, already a severe burden, accelerated beyond the borders of endurance. I did not realize until long afterwards that I was guilty by association only.'"
Experienta asta, citata de tine, s-a petrecut cand el avea 27 de ani. q.e.d.
Nu zic ca a fost elementul unic care i-a marcat opera – dar e unul din cele care l-a ajutat – l-a TREZIT. I-a adus acea a doua dimensiune a gandului, de care vorbea Shestov.
In ceea ce il priveste pe CTP si interpretarea lui privitoare la Melancholia – von Trier e un regizor pe care il iubeste – a spune ca CTP nu il intelege pe von Trier poate fi adevarat din punctul tau de vedere, pentru ca Lars von Trier fiecare il intelege altfel – asta e ceea ce cauta acest regizor.
Eu nu am pretentia in aceste comentarii ca am dreptate. Comentariile nu sunt un lucru elaborat, super gandit. Sunt gandire de momenti, sigur, structurate pe o conceptie existenta deja.
Iddeea ar fi ca fiecare are dreptuol de a ii intelege pe Bergman si von Trier in felul lui personal, ceea ce ei insisi cred ca si-au dorit si au cautat – asta e farmecul lor pana la urma.
Cam asta, si multumesc pentru polemici. E ceea ce imi place:)
adolfo:
Am spus cei care l-au votat pe Iliescu pentru ca evenimentele sunt suficient de indepartate ca sa nu jignesc pe multa. Exista si evenimente similare mai recente insa, pastrand proportiile in toate cazurile , desigur, cu situatia Hitler.
adolfo:
Si iubirea fata de un om normal ca te impinge sa ii negi partile mai intunecate – dar de fapt si acestea te fac sa il iubesti, inconstient, chiar fara sa le stii uneori.
gramaticus:
@adolfo
Adolfo, mananci cuvintele, te grabesti, atentie, te rog!
adolfo:
@ Toti
daca stiti unde as putea gasi mai multe filme de Bergman, please let me know, stiu ca a facut vreo 40 – am vazut (nu am pretentia ca am inteles) 11 filme de-ale sale si mi-au placut cam toate. oricum, omul a avut inspiratia ca in general sa nu depaseasca 90-100 minute – deci a eliminat riscul plictiselii. sigur ca te poti plictisi si la un film de 3 minute – dar intelegeti ce vreau sa spun:)
adolfo:
@gramaticus
mi-am citit comentariile si m-am inspaimantat de cate greseli de gramatica am facut. e vorba de gandire avortata – si tastatura iti joaca uneori feste – sunt un om al creionului mai mult – cred.
scuze, am avut o zi grea la serviciu:d
de idei insa nu ma lepad.
adolfo:
@alexa plescan
Spui: 'Nu știu cât l-au influențat momentele lui de tinerețe în care a simpatizat cu Hitler în ploturile filmelor sale, tind să cred că spre deloc, dar, ceea ce aș putea afirma clar e că filmografia lui Bergman gravitează în jurul războaielor/conflictelor interioare ființei umane și nu în jurul celor de ordin politic. "
Nu as vrea sa fac analiza de text, Dar:
Conflictele politice sunt/pot fi reflexia unor conflicte interioare; Si invers.
Tot asa cum Dumnezeu si toti zeii care l-au precedat este/sunt reflexia unor trairi interioare ale Omului/ unor oameni.
Cred sincer ca OMUL (OMUL cu litere mari – adica omenirea) e in om (cu litere mici) – toti suntem o reflexie a omenirii si omenirea o reflexie a noastra. Fac filosofie acum, cred.
@adolfo
Mersi pentru comentariile explicative, cred ca acum am inteles mai bine pozitia ta vis-a-vis de 'Bergman si nazismul'. In ceea ce priveste ultimul tau comentariu, sunt de-acord cu tot ce ai spus. Ceea ce am vrut eu insa sa subliniez atunci cand am afirmat ca filmografia lui Bergman e centrata mai degraba pe aspecte interne decat externe (si nu neg faptul ca cele externe sunt, in ultima instanta, produsul generalizat, macro, al celor interne), s-a referit strict la scripturile/ploturile/povestile filmelor sale.
In alta ordine de idei, sunt fericita cand vad oameni care spun ca Bergman e regizorul lor preferat (desi cu scriitorii e alta mancare de peste, de-acord cu tine) si-mi plac si mie polemicile (mai ales cele constructive).
In general, cam toate filmele lui pot fi gasite pe torrenturi. Daca ai dificultati cu gasirea vreunuia dintre ele, just let me know si vedem cum putem rezolva problema :).
ps (intr-un aplomb emotional fara sa se piarda, totusi, elementul critic rational): von Trier e minunat ca regizor si Melancholia e minunat, indiferent de ce-ar spune CTP 🙂
adolfo:
@Alexa Pleșcan
Pai si lui CTP ii place von Trier, doar ca il interpreteaza in stil personal.
Daca te intereseaza ce a scris despre Antichrist:
http://www.gandul.info/puterea-gandului/antichrista-5771956