Sunt aproape convins că nu am fost niciodată treaz. Nu știu dacă nu cumva visez atunci când trăiesc și nu știu dacă trăiesc atunci când visez, sau dacă visul și viața nu sunt în mine niște lucruri amestecate, intersectate, din care ființa mea conștientă se alcătuiește prin interpretare. Uneori, în plină viață activă și când, evident, am ca toată lumea o viziune clară despre mine însumi, simt că-mi dă târcoale o ciudată senzație de îndoială; nu mai știu atunci dacă exist, mi se pare posibil să fiu visul altcuiva, îmi imaginez, aproape carnal, că aș putea să fiu un personaj dintr-un roman, deplasându-se, odată cu lungile ondulări ale stilului, în realitatea alcătuită de o amplă narațiune.
Am remarcat deseori că anumite personaje de roman capătă în ochii noștri un relief de care nu vor avea parte niciodată prietenii sau cunoștințele noastre, cei care vorbesc cu noi și ne ascultă în viața vizibilă și reală. Și asta mă face să visez din nou la întrebarea dacă nu cumva tot ceea ce există în acest tot al lumii e doar o serie intercalată de visuri și romane, asemeni unei mici cutii așezate înăuntrul altor cutii mai mari – unele în altele și repetându-se în același mod -, totul fiind o poveste alcătuită din alte povești, ca în O mie și una de nopți, depănându-se mincinoase în noaptea eternă.
Dacă mă gândesc bine, totul mi se pare absurd; dacă simt, totul mi se pare straniu; dacă îmi exprim vreo dorință, cel care o formulează e un lucru oarecare aflat în mine. Ori de câte ori se poate identifica în mine vreo acțiune, recunosc că nu eu am fost la originea ei. Când visez, am sentimentul că sunt scris de cineva. Dacă simt, ai zice că sunt pictat. Dacă am vreo dorință, pare că m-ar așeza cineva într-un vehicul, ca pe o marfă expediată, și aș fi transportat, într-o mișcare pe care eu o cred voluntară, spre un loc unde n-am vrut, la drept vorbind, să ajung decât după ce ajunsesem. Cât de confuz e totul! Este mult mai bine să vezi decât să gândești, și mai bine să citești decât să scrii. Ceea ce văd mă poate induce în eroare, însă nu face totuși parte din mine. Ceea ce citesc poate fi angoasant, însă nu mă perturbă ca și cum l-aș fi scris. Cât de apăsătoare devin toate de îndată ce ne gândim la ele conștienți că ne gândim, ca niște ființe spirituale care nu ignoră această dublă dedublare a conștiinței, grație căreia știm atâta cât știm! În ciuda splendidei zile de afară, nu mă pot împiedica să nu gândesc cum gândesc…
Cu excepția acelor visuri vulgare, care constituie rușinea obișnuită din coșurile de gunoi ale sufletului, pe care nimeni nu îndrăznește să le mărturisească și care terorizează stările noastre de veghe cu fantasme murdare, cu vâscozitățile și bubele purulente ale sensibilității noastre înăbușite, cât de multe alte lucruri ridicole, înspăimântătoare, jenante poate să recunoască sufletul, cu prețul unor sporite eforturi, în ultimele sale ascunzișuri!
Sufletul omului e un azil de nebuni populat cu caricaturi. Dacă un suflet s-ar putea dezvălui în tot adevărul lui și dacă n-ar exista o pudoare mai profundă decât toate adevărurile cunoscte și definite, atunci el ar fi (cum se spune despre adevăr) un puț, însă un puț sinistru și plin de ecouri vagi, locuit de existențe mârșave, de vâscozități lipsite de viață, larve fără o adevărată existență, răpciugă a subiectivității noastre. […]
Orice om redevine copil atunci când doarme. Probabil fiindcă în timpul somnului nu poți să faci nimic rău și nu-ți dai seama de viață, până și cel mai mare criminal, egoistul cel mai închis în sine devine sfânt, când doarme, grație unei magii naturale. Între a ucide pe cineva când doarme și a ucide un copil eu nu văd nici o diferență sensibilă. […]
N-am făcut altceva decât să visez. Acesta, numai acesta a fost dintotdeauna sensul vieții mele. N-am avut niciodată o altă preocupare decât viața mea interioară. […]
Te doresc numai pentru vis,
îi declară femeii iubite, în versuri pe care nu i le expediază, cei care nu îndrăznesc niciodată să spună ceva. Acest „te doresc numai pentru vis” e un vers dintr-un vechi poem de-al meu. Îmi amintesc de el surâzând, dar nu comentez nici cel puțin surâsul. […]
Suntem cu toții niște miopi, dar nu și pe dinăuntru. Numai visul vede cu privirea. […]
Îi deplâng mai mult pe cei care visează probabilul, legitimul și lucrurile apropiate decât pe aceia care se pierd în reverii depărtate și stranii. Cine visează grandios sau e nebun și crede cu adevărat în ceea ce visează și e fericit, sau este un biet visător, pentru care visul rămâne muzice sufletului, legănându-l fără să-i spună nimic. Numai că cel care visează posibilul are posibilitatea reală a unei adevărate decepții. (…) Atunci când visez ceea ce nu există, eu dorm; și mă trezesc când visez ceea ce poate exista. […]
(…) eu știu să visez în proză. […]
Dar totul e absurd, iar a visa e cel mai puțin absurd dintre toate. […]
Dacă într-o zi voi reuși să ajung la o forță de expresie atât de puternică, încât să pot concentra în mine toată arta, aș compune o apoteoză a somnului. N-am cunoscut plăcere mai mare, în toată viața mea, decât aceea de a dormi. […]
Aș vrea să fug. Să fug de tot ceea ce cunosc, de tot ceea ce-mi aparține, de tot ceea ce iubesc. Aș vrea să plec, nu spre un imposibil regat din Indii sau spre insulele Sudului aflate mai la sud de toate cele, ci spre un loc oarecare – ținut sau sihăstrie – care se distinge numai prin faptul că nu este locul de aici. Să nu mai văd aceste chipuri, aceste obiceiuri și aceste zile. Să mă odihnesc, vindecat de mania mea organică de a simula. Să simt somnul venind ca viață, nu ca repaus. […]
Visul e cocaina cea mai primejdioasă, fiindcă e cea mai naturală dintre toate. Își face loc printre automatismele noastre zilnice cu mai mare ușurință decât toate celelalte, îl încearcă fără să vrei, ca pe o otravă luată fără precauții. Nu e dureroasă, nu te face să pălești, nu te dărâmă – dar sufletul care prizează visul devine incurabil, căci nu se mai poate lipsi de această otravă care este el însuși. […]
Mi-am ratat cu anticipație viața, fiindcă nici atunci când o visam nu mi s-a părut atrăgătoare. Până la urmă oboseala visurilor m-a atins și pe mine… […]
Iar visul, rușinea de a fugi de mine însumi, lașitatea de a avea drept viață acel gunoi sufletesc pe care alții îl au numai în vis, cu chipul lor de morți care sforăie, cu seninătatea lor de legume prospere! […]
Eu exist fără să o știu și voi muri fără să mi-o doresc. Sunt intervalul dintre ceea ce sunt și ceea ce nu sunt, între ceea ce visez și ceea ce viața a făcut din mine, media abstractă și carnală între lucruri care nu înseamnă nimic, fiind și eu însumi nimic. […]
Cât de multe lucruri, pe care le considerăm sigure sau juste, nu sunt decât rămășițe ale visurilor noastre și somnambulismul neînțelegerii noastre! […]
A scrie înseamnă a obiectiva visuri. […]
A visa, la ce bun? […]
Am fost dintotdeauna un visător ironic, infidel promisiunilor mele intime. Și m-am bucurat de fiecare dată, parcă eram cineva din afară și străin de rătăcirile și momentele mele de derută, spectator întâmplător în fața a ceea ce credeam eu că sunt. Niciodată n-am dat crezare lucrurilor în care credeam. Mi-am umplut pumnii cu nisip, despre care am zis că-i aur, apoi mi-am deschis palmele și l-am lăsat să cadă. Singurul meu adevăr era fraza. Odată rostită, totul era împlinit; iar restul nu era decât nisip, ceea ce dintotdeauna fusese. […]
Am un fel de obligație de a visa în permanență, căci, nefiind și nedorind să fiu nimic altceva decât un spectator față de mine însumi, am nevoie de cel mai bun spectacol posibil. […]
A citi înseamnă a visa dus de altcineva de mână. […]
(…) visurile mele, insomnii în stare de trezie. […]
După o noapte în care am dormit prost, nimeni nu ne mai iubește. Somnul care a fugit ne-a luat cu el ceva care ne făcea umani. Noi emanăm un fel de iritație, ai spune, în chiar aerul anorganic care ne înconjoară. Până la urmă, noi ne fragilizăm pe noi înșine, iar negocierea după această surdă bătălie se duce între noi și noi.
Îmi târăsc astăzi pe stradă picioarele și imensa oboseală. Sufletul meu e ca un scul din lână încâlcit, iar ceea ce sunt sau ceea ce am fost, cele din care se constituie eul meu și-au uitat numele. Nu-mi dau seama dacă va mai exista pentru mine o zi de mâine, știu doar că n-am dormit, iar confuzia din aceste imense intervale introduce ample tăceri în discursul meu interior.
O, voi, vaste parcuri ce le aparțineți altora, grădini la îndemâna atâtor oameni, minunate alei străbătute de cei care nu mă vor cunoaște niciodată! Eu băltesc între două vegheri, om care n-a îndrăznit niciodată să fie superfluu, iar gândurile pe care le înșir tresar ca un vis ajuns la sfârșit.
Sunt ca o casă văduvă, claustrată în ea însăși, umbrită de fantome rigide și fugitive. Mă așez întotdeauna într-o latură a camerei, acolo unde stau și ele, iar în jurul meu se aud foșnete agitate de arbori. Pălăvrăgesc și am parte de tot felul de întâlniri, tocmai fiindcă pălăvrăgesc. Și chiar aceste fantome îmi aduc bavețica de pus sub bărbie pentru zilele copilăriei!
În această forfotă, ies pe stradă, somnambulând chiar în vagabondajul meu nebun. Un vânt ușor m-a ridicat de la pământ, iar acum rătăcesc, ca un sfârșit de asfințit de soare, pe zarea unde se întâlnesc două peisaje. Pleoapele grele îmi apasă până și picioarele obosite. Aș vrea să dorm fiindcă mărșăluiesc. Îmi țin gura închisă ca și cum mi-ar fi teamă că cineva ar putea să mă prindă de buze. Îmi naufragiez mersul.
Firește, n-am reușit să dorm, dar așa sunt și mai treaz, acum, că n-am reușit niciodată să dorm și nici nu voi reuși vreodată. Mă simt cu adevărat eu însumi în această eternitate întâmplătoare și simbolică a stadiului de semi-suflet în care mă iluzionez. Anumite persoane mă privesc curios ca și cum odată m-ar fi cunoscut și m-ar fi uitat. Simt cu ochii, dar și cu orbitele simțite sub pleoapele pe care mi le frec, și n-aș vrea să mai știu că există lume.
Mi-e somn, foarte somn, mi-e somn de tot somnul!
(fragmente din Cartea neliniștirii de Fernando Pessoa)
Foto de Anders Krisár
Our revels now were ended,
These are actors, as I foretold you,
We`re all spirits, and are melted into air,
Into thin air.
And like the baseless fabric of this vision,
The cloud capp’d towers, the gorgeous palaces,
The solemn temples, the great globe itself.
Yeah, all which it inherit shall dissolve,
And like this insubstantial pageant faded,
Leave not a rack behind.
We are such stuff as dreams are made of
And our little life is rounded
With a sleep.
...va solicităm sprijinul, dragă cititoare, dragă cititorule. Audiența noastră a crescut foarte mult, cu deosebire în ultima vreme. Cafe Gradiva - Cultură, societate, psihoterapie este o publicație online unică, din câte cunoaștem, prin profil editorial, format și continuitate. Din 2007, am publicat mii de articole, eseuri, interviuri, știri, corespondențe și transmisiuni de la evenimente locale, naționale și internaționale, recenzii și cronici, anchete, sinteze și dosare, pictoriale, sondaje, opinii și comentarii - scrise, video, audio și grafice, de psihanaliză și psihoterapie de varii orientări, de psihiatrie, psihologie și dezvoltare personală, dar și sociale, educaţionale şi comunitare, pentru drepturile omului şi nediscriminare, culturale, literare și artistice, istorice și filosofice. Realizarea lor a presupus, cale de mulți ani, o muncă enormă, uneori „la foc continuu” ori „în direct”, consacrând nopți, weekend-uri și vacanțe. Au fost necesare felurite resurse, implicare și bani, toate în regim de voluntariat.
Faptul că ne citiți și că reveniți mereu ne încurajează și ne arată că suntem pe drumul bun. Ca publicație de tip magazin independentă editorial, nefinanţată, apărând într-o piață media vastă și cu mari resurse, avem nevoie de susținerea dv. pentru a face mai departe jurnalism psi de calitate. Fiecare contribuție de la dv., mai mare sau mai mică, este foarte importantă pentru a putea continua. Susţineţi Cafe Gradiva cu 1 euro sau mai mult - durează doar un minut. Vă mulţumim!
