In practica clinica a psihanalizei, viata psihica este traita si modificata profund. Ca psihanalisti, avem ocazia sa ne apropiem de partile cele mai intime ale sufletului pacientului, ca si de ale noastre proprii.
Relatia in doi petrecuta de-a lungul a catorva ani de intalniri de mai multe ori pe saptamana in care iti pui in contact cuvintele, tacerile, jena, mandria, erotismul, agresivitatea, compasiunea, invidia, separarea, vinovatia s. a. m. d. presupune un contact intim, o acomodare si o modelare reciproca din care fiecare va iesi modificat.
Inainte de a intra intr-o astfel de relatie, psihanalistul parcurge cativa pasi ai formarii pe parcursul carora va lua forma instrumentul propriu de lucru, adica felul sau particular de a functiona in rolul de psihanalist (selful analitic).
In primul rand, a parcurs o analiza personala. Aceasta inseamna ca felul lui de a fi in relatie cu celalalt a trecut prin cabinet si intuieste in linii mari ce inseamna un parcurs psihanalitic si diferentele intre gandurile, asteptarile, temerile, sperantele cu care cineva intra in analiza si felul cum se schimba acestea pe parcursul curei pana la finalul ei, cand apare disolutia relatiei.
In al doilea rand, practica e precedata si insotita permanent de lecturi teoretice. Cu ajutorul teoriei ne explicam ce s-a intamplat cu noi in analiza personala. Recunoastem in ceea ce citim lucrurile pe care le-am trait in relatia cu analistul personal si intelegem ceea ce traim in relatia cu pacientii nostri. In plus, aflam si despre experienta altora, necunoscuta noua inca, si pe care ne-o imaginam doar.
Supervizarea este predarea artei de a folosi cunostintele tehnice si utilizarea selfului ca pe un instrument analitic (L. Balter et al., “On the analyzing instrument”, Psychoanalitical Quarterly, 1980).
In supervizare se deprinde tehnica terapeutica si se analizeaza reactiile emotionale fata de pacient.
spune Amnon Issacharoff in “Countertransference in Supervision – Therapeutic Consequences for the Supervisee”, Contemporary Psychoanalysis, 1982; cu alte cuvinte se discuta contratransferul si el se aseaza intr-o forma de interventie.
Supervizatul are o imagine asupra tehnicii (cum intelege el interventia psihanalitica) care e foarte importanta pentru el in cabinet; el se bazeaza pe cunostintele si credintele sale privitoare la tehnica; acestea fac parte din eul sau profesional.
Fantasma proprie despre tehnica de lucru are ca sursa, pe langa experienta personala ca pacient, teoriile psihanalitice lecturate, audiate, explicate pe la seminarii, adica dobandite de supervizat pe cont propriu sau in mod organizat. Dar indicatiile tehnice pe care le citim in literatura de specialitate le intelegem doar partial prin prisma propriei experiente si partial in mod cliseistic (acolo unde ne lipseste experienta clinica personala), pornind de la premisa ca „intelegerea adevarata” nu poate avea loc in afara experientei. De aceea teoriile psihanalitice sunt partial experienta mea si partial experienta altuia.
In supervizare venim cu un bagaj teoretic insusit in lecturile personale si in seminarii – teorii despre dezvoltarea psihica, despre patologia psihica si despre tehnica terapeutica.
Aceasta teorie din mintea analistului se modifica in supervizare pentru ca incepe sa se acordeze din ce in ce mai mult cu practica sa clinica adica, este ajutat sa-si explice ceea ce i se intampla cu pacientul in cabinet (prin acele explicatii teoretice pe care le citise deja in lecturi, privitoare insa la experientele altora). Lucrurile sunt astfel redescoperite in supervizare si acest lucru modifica felul in care am inteles noi teoria pana la acel moment.
Avand in minte teoria, in supervizare intrebam adesea
Am voie sa fac / sa spun asta?
moment in care suntem invitati sa asociem liber:
Ce ar insemna pentru dvs. / pentru pacient / pentru relatie acest lucru?
Cam asa au loc primele discutii ce se invart in jurul tehnicii psihanalitice pe care supervizatul a venit sa o dobandeasca pana sa se prinda el ca recomandarile nu sunt niciodata batute in cuie, ci au legatura cu relatia particulara dintre el si pacient. Supervizarea sprijina mai ales inceputul practicii pentru ca terapeutul trece de la aplicarea uneori cliseistica a recomandarilor tehnice de toate orientarile la recunoasterea din ce in ce mai clara a manevrelor sale tehnice ca rezultat al dinamicii relationale cu pacientul. Teoriile din mintea supervizatului justifica tehnica in mod rational si partial cliseistic prin apelul la cadru si la „pazirea„ lui, de multe ori fara a constientiza ca miscarea catre pacient e motivata emotional. Supervizorul vine cu intrebari cu rol de explorare a justificarilor emotionale ce stau la baza unei decizii sau manevre. Supervizarea e un demers de legare a partii rationale motivate prin teorii cu propriile emotii asa cum au provenit si s-au modificat in istoria si analiza personala. Legarea aceasta e un demers de constructie a propriului cadru de lucru si functioneaza deoarece terapeutul o realizeaza si pe cont propriu, inainte de supervizare.
Interesul supervizorului pentru contratransferul terapeutului nu duce la o reluare sau continuare a analizei personale a acestuia, ci mai degraba ii faciliteaza autoanaliza si autoreflectia privitoare la sentimentele si trairile pe care pacientul le-a trezit in el si care sunt prezente in relatie. Dar si in supervizare are loc o relatie transferentiala. In privinta rolului terapeutic al supervizarii, cred ca ar trebui sa ne gandim poate in primul rand la acel mod propriu de a simti si de a fi cu celalalt care provine din istoria si analiza personala si care este atins, slefuit, de catre demersul de supervizare. Ma intereseaza aici felul cum sunt obisnuit sa imi recunosc / identific si gestionez trairile: e vorba de teoria personala, implicita, fantasma mea cu privire la istoria si schimbarea mea din analiza asa cum am resimtit-o si cum mi-o explic. In acelasi timp, teoria implicita e si o reflectie rationala cu privire la relatii si trairi in general. Si e legata de trairile emotionale de la momentul prezent.
Insotirea terapeutului de catre supervizor implica, deci, un transfer al supervizatului asupra supervizorului, sursa sa principala fiind relatia cu analistul personal. Acest transfer duce de la relatii de continere si suport, la proiectii critice si persecutorii sau de cautare a echilibrului unei egalitati colegiale (la acest fapt contribuind exemplele supervizorului din practica personala, mai ales cele ce au constituit experiente esuate). Foarte importanta pentru relatia terapeut-pacient este relatia terapeutului cu supervizorul, pentru ca transferul care se produce in supervizare alimenteaza contratransferul fata de pacient si relatia cu acesta. Acesta cred ca este scopul terapeutic al supervizarii.
Iata ce spune despre asta psihanalistul Amnon Issacharoff:
Scopul psihoterapeutic al supervizarii este de a creste calitatea instrumentului
analitic; acesta este personalitatea terapeutica a studentului. Consecintele
psihoterapeutice pentru supervizat deriva din experienta insasi de supervizare
si din influenta ei asupra analizei practicata de supervizat, daca el este un
candidat in formare. (“Countertransference in Supervision – Therapeutic
Consequences for the Supervisee”, Contemporary Psychoanalysis, 1982)
Mult mai direct o spune D. E. Debell:
Probabil una dintre cele mai timpurii si persistente intrebari despre
activitatea adecvata de supervizare este cat de mult ea ar trebui sa il trateze
pe analist versus cat de mult ea ar trebui doar sa il invete. Aceasta este o
intrebare speciala si devine cu atat mai stranie cu cat este mai discutata.
Dintr-un anumit motiv, este dificil sa gasesti sustinatori ai tratamentului
explicit al candidatilor in supervizare, cu siguranta nimeni din grup nu sustine
analiza supervizatului. Totusi, fiecare membru al grupului e de acord ca este
uneori necesar sa ii subliniezi analistului cateva pattern-uri obstructioniste
si chiar ocazia de a le comenta si chiar investiga in posibilul lor sens si motivatie. Astfel de interventii ale supervizorului nu sunt neaparat considerate
inacceptabil de intruzive, de exemplu, terapeutice. Este mai degraba o acceptare
tacita ca astfel de actiuni sunt adesea deopotriva utile si salutare…
Supervizorul arata existenta unei tehnici imperfecte si asta ii permite apoi sa
continue subiectul prin ilustrarea originilor posibile ale erorii. Pentru a pune
problema in termeni extremi, toata lumea pare a opune tratamentul supervizarii
si totusi toata lumea face acest lucru. Unii o fac cu indoieli, altii fara.
(Supervisory Styles and Positions in Becoming a Psychoanalyst, Ed. R. S.
Wallerstein, New York: International Universities Press, 1981)
Sa intelegem ca dilema consta in identificarea factorului de ajutor din supervizare? De ce nu am lua ca model, pentru a raspunde la aceasta intrebare, mai vechea dilema privind factorul de schimbare din cura psihanalitica insasi? Psihanaliza a oscilat de-a lungul propriei istorii intre a prioritiza unul sau altul dintre factorii de schimbare vehiculati in teoriile cunoscute.
Daca activitatea explicita a supervizarii este de a discuta posibile ipoteze cu privire la pacient si de a pune in comun fantasmele despre pacient ale terapeutului si ale supervizorului, in mod sigur activitatea implicita in sedinta de supervizare consta in mecanismele psihodinamice pe care le-am aflat in analiza si care sunt valabile pentru orice relatie.
Oamenii in general, atunci cand se confrunta cu suferinta psihica, au tendinta sa-si disocieze mintea mai mult sau mai putin, adica sa se decupleze de la participarea lor in relatia cu cel care sufera. De aceea cred ca e important sa functionam intr-o retea profesionala de suport de care sa ne simtim sprijiniti – influenteaza mult contratransferul nostru din cabinet (care de fapt e „pastila” sau factorul de schimbare in cura pacientului).
Sustinerea prin supervizare sau intervizare inseamna a avea grija de noi pentru a fi in stare sa avem si de pacienti. Relatia cu comunitatea profesionala pe care ne sprijinim atesta capacitatea noastra de a ne recunoaste neputinta si nevoia de ajutor – conditie esentiala ca sa putem lucra cu neputinta pacientului.
O spaima a inceputului de practica poate fi aceea ca daca esti ajutat inseamna ca nu ai fi destul de bun, angoasa similara cu a pacientului care se teme ca terapia il eticheteaza ca nebun sau parintele care se teme ca ar putea fi considerat ne-bun pentru copilul sau.
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
@ Georgiana: Iti multumesc pentru sinceritate si onestitate. Revin cu un comentariu maine, ma intereseaza subiectul.
De ce ar vrea cineva sa-si modifice viata psihica?
pentru ca ni se baga in cap ca nu suntem buni asa cum suntem?
@ I: E simplu: cine vrea vrea, cine nu vrea, nu vrea.
De ce as lasa pe cineva sa-mi bage-n cap ceva ce nu are legatura cu dorinta mea?
Pentru ca am fost spalat pe creier de societate.de norme
Tu vrei?
@ I: Pai daca ai fost spalat pe creier de norme atunci cum iti dai dai seama de asta? Sa fim seriosi, e al naibii de greu sa ne lasam falsificati la modul asta.
Mi-a placut mult ideea ca ai nevoie de o retea de sprijin si de atentie fata de grija de sine. Eu as fi curios sa vad daca tu crezi ca schimbarea in supervizare este similara cu schimbarea in terapie. Mie mi se par diferite, desi tu pare ca le vezi apropiate. Eu nu am incercat decat terapia, btw:)
Mai intru maine seara dar mai devreme si voi avea timp sa scriu mai mult. Multumesc mult pentru interes si pentru felicitarile pe care le-am mai primit! 🙂
Cred ca Debell pune punctul pe i cand spune ca "Supervizorul arata existenta unei tehnici imperfecte si asta ii permite apoi sa continue subiectul prin ilustrarea originilor posibile ale erorii. Pentru a pune problema in termeni extremi, toata lumea pare a opune tratamentul supervizarii si totusi toata lumea face acest lucru."
Ma gandesc ca o buna supervizare presupune stiinta de a deprinde analistul incepator sa fie el insusi in relatie cu pacientul. Ori, ca sa poata face asta, supervizatul are de aflat o multime de chestiuni neaprofundate in analiza, cu care se confrunta in relatia cu pacienti dificili, presupun. Sau cu pacienti neasemanatori cu apropiatii sau analistul formator.
A fost o vreme cand nu intelegeam de ce unul din profesorii nostri spunea ca unul din motivele pentru care face meseria asta este acela ca vrea sa inteleaga mai multe despre sine. Se pare ca nu ajungem niciodata la perfectiune in materie de autocunoastere, din fericire…
Poate ca si supervizorul cauta un beneficiu asemanator; acela de a afla mai multe despre sine in relatia cu supervizatul si cu pacientul lui, ma gandesc.
O idee interesanta cu care ne confrutam mai toti cei aflati in supervizare. Daca ar fi sa iau in considerare materialul lui Matte Blanco, cum ca inconstientul functioneaza dupa principiul simetriei,cuprinzand clase cu numar infinit de elemente, si, in consecinta, orice interpretare poate fi valida, atunci nu am mai avea de ce ne teme ca interpretarile noastre nu sunt bune. Orice interpretare poate fi buna dar depinde din care parte a oului fisurat privesti ( povestea lui Humty Dumty). In aceasta situatie, nu aveam de ce ne teme cum ca perspectiva noastra nu e suficient de buna fata de cea a supervizorului ci doar ca in afara de perspectiva noastra, mai exista si altele pe care nu le-am observat si nu le-am abordat. Poate ca perspectiva candidatului este in stransa legatura cu transferul de autoritate, mai ales intr-o supervizare formala, cand stie ca este evaluat si se simte mai putin liber. Atitudinea supervizorului cred ca influenteaza acest tip de interactiune si poate potenta actiunea unui supraeu prea rigid existent inca in functionarea interna a candidatului sau din contra, poate avea functie transformatoare eliberatoare. Cred ca totul se concentreaza asupra nivelului implicit al relatiei.
Da, cred ca supervizarea ne ajuta nu la nivel rational – pentru ca nu poti aplica un sfat al supervizorului daca nu ti se potriveste – ci exact cum ne ajuta si terapia. Poate ca nu vom mai avea chiar atat de mare nevoie de schimbare pentru ca daca da, am incepe o cura personala dar in esenta avem un transfer asupra supervizorului si ne ajuta – terapeutic! – sa ne schimbam pentru a isi din nevroza in care am intrat impreuna cu pacientul.