 |
| Tracey Moffat, Useless, 1974 |
Pentru a absorbi intelesul potential al unor evenimente inter-personale inseamna sa fii curios, sa iti permiti, cu o dorinta care nu deriva din forta morala dar din dorinta, sa iti imaginezi cat mai liber cu putinta modurile in care iti intelegi experienta si comportamentul tau, cat si a celuilalt. Donnel Stern
Povestea pe care o spun astazi se refera la problemele pe care le genereaza ideea de familie, si mai exact la ideea de heterosexualitate in familie care organizeaza modul in care ne imaginam relatiile cu ceilalti. Ideea simpla de la care pornesc este ca exista o hegemonie a familiei, organizata heterosexual, care ne ingusteaza capacitatea de a intelege lumea complicata a emotiilor noastre. Pentru ca trebuie gandite conform unui model simplu, emotiile noastre sunt organizate in jurul unui model familial, in care relatiile intre noi sunt configurate ca parinti vs. copii, barbati vs. femeie ori heterosexual vs. homosexual. Daca relatiile de ordine normative (parinte, copil, barbat, femeie, heterosexual) ne ofera un spatiu de siguranta si ordine, ele ingusteaza in acelasi timp modul in care ne relationam unii cu altii. Ele ne spun ce inseama vina, rusine, frustrare, iubire, intr-o configuratie simpla, care nu permite sa intelegem mai multe despre cum ele sunt complicate, ambigue sau foarte tari. Ordinea familiala vrea o plasa tare de siguranta pentru emotiile noastre, pentru ca altfel ele ar putea sa deschida alternative noi, negandite de relationare. Ordinea familiala, prin faptul ca ne ofera o structura inchisa de relationare, este un exemplu de aparare, de protejare de o trauma care ar putea sa intervina oricand – si anume trauma unor experiente noi, greu de incadrat si de normat. Ordinea familala se sprijina pe o ierarhie de pozitii sociale, in care copii, parintii si reproducerea heterosexuala devin un mecanism de eliminare de posibilitati alternative de experienta. Structura asta elimina multe din experientele noastre reale si le ofera un cadru ingust si lipsit de imaginatie de exprimare.
Ca sa fac mai clar ce vreau sa spun, o sa ma refer la doua momente in care modelul familiei limiteaza ceea ce numesc eu imaginatie si capacitatea de a fi real. Analizez pe scurt un moment de politica americana si filmul lui Radu Muntean, Marti, dupa Craciun, pe care le-am vazut altfel aseara aproape concomitent (am scris pe Gradiva despre Muntean, ca si despre politica americana). Ca sa reiau pe scurt ce am scris inainte, eu am o identificare secreta cu unul dintre republicanii care vor sa devina presedintele Americii. Ce ma fascineaza este cat de mult ma vad diferit de valorile republicanilor – familie, ordine, heteronormativitate, munca, individualism, America ca „cea mai buna tara din lume” – si, in acelasi timp, cat de puternica este respingerea mea, care trimite la o identificare secreta. Din nou, pana la ajunge cum ma identific eu cu Rick Perry, cateva cuvinte despre o scena de familie.
Aseara, pe 3 ianuarie, Rick Perry, unul din candidatii republicanilor la presedinte, a facut un scor foarte slab in Iowa. Cum performeaza el pierderea, care este un moment greu in cariera profesionala? Cum se desfasoara un spectacol al unei neimpliniri, a unei sperante nerealizate? Cum este pusa in scena pierderea si cum este organizata familia in spectacolul pierderii? Ce inseamna a pierde pentru unul din sustinatorii teoriei ca numai castigand esti puternic, mare, valoros? Ei bine, cititorule (poate Alexa, poate Ioana, poate Dorin), uita-te pe clipul in care Perry tine un mic discurs al infrangerii. Daca simti ca vrei sa adaugi mai multe la descrierea mea, te rog, scrie.
Perry este inconjurat de familie, care reprezinta de altfel structura ideologica de baza a oricarui discurs de candidat la presedentie. Fetele si baiatul ii sunt in spate, in timp ce sotia ii este in flanc, usor oblic. Perry este evident, foarte jovial si bucuros, performand ritualul lui a fi bucuros chiar daca a pierdut. Sentimentele de tristete sau suparare sunt aproape interzise de spatiul politic al candidatilor, pentru ca ei trebuie sa fie fericiti si joviali, pentru ca lucreaza pentru poporul american si viitorul copiilor (ritualul familei functioneaza la democrati, republicani si chiar la cei care sunt gay si detin functii in statul american). Ei pot sa fie eventual furiosi, dar furiosi nu ca au pierdut, ci furiosi pentru ca altii distrug viitorul Americii. Cum este organizata scena pierderii lui Perry? Perry se uita cu drag la copii, care l-au ajutat in campanie si pentru care el de fapt munceste. Perry citeste o scrisoare a unui voluntar din Texas, care a venit sa il ajute in Iowa, si in care voluntarul, un tanar de 24 de ani, marturiseste ca si-a dat seama ca Perry e mare. Perry se uita la voluntar si ii marturiseste ca se identifica cu el, pentru ca si el a avut experienta unui parcurs academic mai dificil. Sotia lui Perry, aproape inlacrimata, se uita la Perry, si participa la Momentul in care Perry si tanarul, tata si fiu ideologici, sunt intr-un schimb emotional. Relatia de contact, de iubire, intre candidatul mare si voluntarul mic, este facuta prin schimb intens de sentimente. Ce se intampla pe scena, un moment de contact autentic, poate homoerotic, un moment simplu de relationare, este insa puternic delimitat de privirea familei. Momentul nu este insa al experientei destabilizatore, cat este un schimb bine orchestrat intr-un ritual ideologic in care guvernatorul, barbatul mare, ii multumeste unui voluntar pentru ca el este inca barbatul mare, desi a pierdut. Familia este acolo, in timpul performantei, pentru a-l asigura ca este in spatiul sigur al sentimentelor legitime. Privirea familei organizeaza sentimentele lui Perry, si de aici dorinta, sau frustrarea ca a pierdut, sau neputinta sunt eliminate. Perry, cum se spune, isi salveaza fata, printr-un ritual public in care este celebrat ca un guvernator cu o familie frumoasa, care de fapt a castigat, nu a pierdut.
Identificarea mea „secreta” cu scena de familie ma trimite in anul de gratie 1989. Atunci sunt mic, si sunt inca fascinat de tatal meu. Tatal meu este mare, este membru de partid si tine discursuri in care, ca si Perry, articuleaza o normativitate sociala. La el, discursul comunist, mi-l imaginez, tinea si el de viitorul copiilor, de importanta muncii, de munca pentru poporul roman, de productivitate, de importanta familiei. Mi-l imaginez in fata unui grup de oameni, relativ tanar, cu idealuri socialiste, dar cu experienta jonglarii cu temele ideologice ale vremii. Il simt constient de problemele sociale cu care se confrunta – muncitori obositi, lipsa de convingere in ce se spune in discursul oficial, presiuni de la partid, si in acelasi timp satisfacut de privilegiul de a fi important, de a avea putere si acces la resurse la care majoritatea nu aveau acces. Simt frica, care era atat de prezenta chiar si in mintea de copil. Si iata ca vine decembrie 1989, si tatal meu trebuie sa se reprofileze, si din secretar de partid la oras se reintoarce la profesia lui de inginer constructor. Ai mei trec timp de multe luni printr-o experienta dureroasa, si anume prin experienta ca tatal meu isi pierde pozitia sociala si isi pierde rolul pe care il avea intr-o lume acum trecuta. Imi imaginez depresia, supararea si sentimentul ca a pierdut prin care am trecut impreuna cu ai mei. Si totusi, ca familia lui Perry, nimic din depresie, din tacere, din pierdere nu s-a articulat. Ca familia lui Perry, ne-am organizat ideologic sa taiem orice contact real cu pierderea. Ca familia lui Perry, am organizat experientele pe care le-am trait intr-un sens foarte strict, ideologic, ca sa impedicam sa ne pierdem fata. Nici un sentiment de rusine sau de suparare, sau chiar de furie pentru ca am pierdut, nu s-a formulat.
 |
| Tatal meu, cu fratele meu si mine, aproximativ 1980 |
Intre timp, ma mut de la Perry si ce se intampla in Iowa la filmul lui Muntean despre cat de complicate sunt emotiile noastre. Ce se intampla in Marti, dupa Craciun? Un barbat este prins intre sentimentele fata de doua femei. Este casatorit si are un copil, dar are o amanta. Filmul lui Muntean este o descriere in detaliu asupra vietii unui barbat in familie, a carui viata este organizata strict dupa ritualul familiei, dar care gaseste placere, dorinta si senzatia de a fi real cu o a doua femeie. El pare ca isi iubeste nevasta, insa contactul cu ea este pur functional, organizat dupa ritualul familei. Cei doi vorbesc despre organizarea Craciunului, despre fiica lor, despre daruri pentru parinti. Schimburile emotionale intre ei sunt organizate formal dupa reteta familiei: copilul este principala sursa de discutie si ingrijorare; toate reactiile emotionale se desfasoara in primul rand fata de copil; copilul este, pana la urma, motivul pentru care ei traiesc se pare, in conditiile in care au uitat sa fac schimb emotional autentic. Un balet precis face ca cina impreuna, intalnirea cu prietenii sa para conturate ca experienta unui cuplu nediferentiat, a unui cuplu care isi sacrifica placerea pentru scopurile mai mari ale ingrijirii de copii. Cum spune un personaj din film, de ce traim pana la urma, daca nu pentru copii? Sau de ce traim, daca nu ca sa ne sacrificam pentru copii? El pare ca sentimentele lui sunt bine orchestrate, pare ca ordinea familala ii anuleaza orice senzatie de autentic, de respiratie normala, de emotii care pot fi complicate si noi. Poate ca Perry, poate ca tatal meu, poate ca mine, personajul lui Muntean se apara de noi experiente care l-ar putea face sa traiasca un alt tip de viata, mai complicata, mai autentica si mai dificila emotional.
 |
| Mimi Branescu si Maria Popistasu in filmul lui Radu Muntean |
Si totusi, exista o bresa in ansamblul bine orchestrat al vietii de familie. El are o relatie care pare vie, care il face real. Insa drama, conflictul principal al filmului, este ca el nu poate sa aiba cele doua relatii in acelasi timp. Problema nu este ca el nu are capacitatea de a avea relatii care il fac sa creasca si sa traiasca cu mai multi oameni, ci problema este ca modelul familiei in care traieste este unul al unui singur partener emotional. Se poate intelege din filmul lui Muntean cata povara este pusa pe familie ca unica sursa de relationalitate legitima. Traiesti doar daca traesti conform modelului familiei heterosexuale, cu un singur partener. El trebuie sa aiba un contact autentic doar in familie, iar experientele de alt tip sunt rusinoase, sau imorale. Orice alt tip de suport emotional sau sexual este suspect. Problema personajului dupa mine este ca nu poate sa imagineze un tip de viitor in care nu trebuie sa aiba un singur partener emotional privilegiat. Emotiile lui nu trebuie sa fie calchiate dupa tiparul clasic al familei si el simte ca ce simte e mult mai complicat, mai confuz si mai bogat decat ce ii sugereaza norma familiei ca trebuie sa simta. Insa lipsa de imaginatie il face pana la urma sa aleaga, mai mult sau mai putin, acelasi tipar heterosexual al unei relatii un un singur partener privilegiat. Poate un consilier de cuplu sau un psiholog ar fi salvat relatia dintre cei doi, desi intr-o forma schimbata. Poate ca cei doi ar fi putut sa treaca printr-o regandire a relatiei. Din pacate, rusinea si stigma sociala a facut ca cei doi sa se desparta, iar o relatie muncita din greu a murit. Imaginatia unor alte aranjamente, in loc sa omoare o relatie, poate ar fi facut-o sa creasca in conditii noi.
Bogdan Popa
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
@ Bogdan: Mor de placere cand iti citesc articolele, esti de o generozitate rara cand iti expui indoielile si concluziile.
Fata lui Perry pare ca se uita la tatal ei cu mare curiozitate si o oarecare indoiala ca reactia ar fi autentica. N-am la indemana decat o poza…
Povestea lui 1989 ne spune cumva ca cei aflati in pozitii oarecum "privilegiate" n-au avut timp, sau n-au putut sa faca doliul dupa o existenta in care erau puternici si importanti? Asta sa fie motivul pentru care nu s-a elaborat nimic in familia voastra?
Parerea mea despre casnicii "supravietuitoare" e ca e nevoie de multa inteligenta ca sa tina doi oameni impreuna, nu stiu daca neaparat convenientele sau teama de un dusman comun sunt suficiente. Uite, de pilda, sotul meu cu care sunt impreuna de 22 de ani este fascinat de o prezentatoare de la rubrica sport. Abia asteapta pauzele dintre reportaje si o soarbe din priviri. De la o vreme a inceput sa-mi placa si mie, ma bucur cand o vad. Ce-o fi asta?
Bogdan, cand citeam prima parte a articolului ma miram de ce pui atat accent pe fetele sociale ale oamenior – femeie, barbat, homo, hetero – si ideologie, cand stim cu totii ca sunt doar niste fatade si de fapt oamenii sunt mult mai complicati si haotici in viata lor privata. Am avut o revelatie cand ai povestit de tatal tau. Deci in familia ta fatadele sociale chiar erau litera de lege! Sper ca nu te superi ca fac observatia asta intima aici, dar m-a lovit. Daca te deranjeaza o sterg.
De fapt nu cred ca te superi ca si tu ai scris ceva intim 🙂
Dar stai putin cu partenerii multiplii. Tu ce vrei sa spui, ca merge sa ai mai multi parteneri sexuali? Spune-mi si mie sa stiu si eu :)). Sau vrei sa spui ca atunci cand n-ai loc de respirat renunti la multe ca sa-ti faci?
Bogdan, vreau sa-ncep cu o remarca ce cred ca-si are locul 'aici si acum': citesc cu placere textele tale pentru ca ele indeamna la un feed-back natural, nesulemenit – asa cum am mai observat ca se poarta intre cei din lumea psy. Probabil reactia asta e o consecinta a manierei tale de-a scrie care e data, probabil, de faptul ca esti un foarte bun povestitor.
M-am uitat la clipul sugerat de tine. Nu stiu eu de identificari secrete ( 🙂 ), insa tot discursul ala lacrimogen, de la un capat la altul, mi s-a parut extrem de nostim. Se vedea de la o posta ca oamenii joaca teatru si inca unul prost. Imediat dupa ce a inceput Perry sa vorbeasca, mintea mea a asociat episodul asta cu unul megamediatizat in Romania ultimelor alegeri electorale – 'Mihaela dragostea mea' se numeste (hăhă!) [http://youtu.be/M9vC67SLHH0 – si aici e vorba tot despre o infrangere, dar una neacceptata, deci cu-atat mai comica]. Personajul cel mai natural din toata mascarada asta politicieneasca mi s-a parut fiul (cel mic? (!)) a carei fetzishoara parca e speriata de bombe. Daca te uiti bine la el, vezi la un moment dat ca se screme (min.2:07; asta-i verbul care mi-a venit prima data-n minte, deci cel mai potrivit) sa schiteze un zambet. Cred ca baiatul ala intruchipeaza produsul intregii circoteci manipulatorii a felului in care 'functioneaza' ideologia politica americana astazi (si nu doar cea americana). Uitati-va la el cum musteste a anxietate!
`Familia este acolo, in timpul performantei, pentru a-l asigura ca este in spatiul sigur al sentimentelor legitime. Privirea familei organizeaza sentimentele lui Perry, si de aici dorinta, sau frustrarea ca a pierdut, sau neputinta sunt eliminate.` – c`mon, Bogdan, tu chiar ai crezut asta atunci cand ai scris-o, sau pasisei deja-ntr-un spatiu idealizat, influentat fiind de Craciunul lui Muntean?
Cat despre 'Marti dupa Craciun', mi se pare ca filmul asta merita a-i fi acordata o mai mare atentie decat ne vine sa i-o acordam la o prima vizionare. L-am vazut si eu atunci in perioada lansarii si-mi amintesc ca reactia publicului din cinema la prima scena din film (aceea in care niste organe sexuale apar in prim-plan) a fost una ciudata (unii radeau, altii erau vadit contrariati). Cred ca filmul, inca de la inceputul lui, a vrut sa arate REALITATEA asa cum este ea de fapt. Nu doar realitatea familiei (post)moderne, ci chiar cea a ideologiei insasi. Toate ritualurile, toata atmosfera siropoasa de sarbatori care abunda in cadouri si generozitati constituie doar o fatada, o spoiala a 'lucrurilor in sine'. Valorile vechi familiale clar nu mai sunt pastrate, dar aparentele sunt asezate pe-un piedestal. Scenariile alea familiale (dintre sot si sotie) mi s-ar parut aproape de horror. Horrorul realului. Cred ca ideea regizorala a fost tesuta in jurul unui gand cu care e asociata azi familia si dragostea in general: dragostea e ceea ce ramane atunci cand continutul fantasmatic dintre cei doi (protagonisti) s-a stins. Practic, atunci cand liantul, mediumu-ul dintre obiectul dorintei in sine si idealizarea lui, adica atunci cand 'object cause of desire' dispare, ramane imaginea sumbra, dezgolita a unei realitati repulsive pe care doar crosata aparentelor o mai poate salva.
Din fericire pentru spectatori, echilibrul e dat de povestea paralela planului familial, adica de pasiunea dintre protagonist si blondina, poveste care, pare-se, a reusit pana la urma sa aprinda ceva luminite autentice in bradul de Craciun.
ps: totusi, se SI poate http://youtu.be/JyJ10Am2oLY 😉
Ce cititori faini sunt pe Gradiva! Ce imi place aici este ca cititorii sunt si autorii, si parca e un aer de familie, ma rog, o familie un pic diferita:) Textul asta sa fiu sincer l-am scris cumva suparat, si ca un fel de raspuns la textul lui Carmen legat de homosexualitate si trauma.
Ioana, cred ca atingi o problema extraordinara, si anume cum se face doliu in familie cand sunt schimbari sociale importante. In familia mea cred ca a existat o interdictie legata de pre-89, pentru ca a existat atat de mult balast social legate de vina si rusine. Apoi legat de crainice de sport, recunosc ca pot avea o atractie fatala, si ma bucur ca fascinatia asta nu este organizata Oedipian, cu prohibitii clasice:)
T.Dora, pai nu stiu daca toata lumea chiar crede ca ideologia e altceva decat practicile inter-umane. Si eu cred ca putem sa comunicam numai prin ideologie. Dar cred ca pot fi create spatii noi in campurile astea ideologice pe care la ocupam. Problema este cum le putem crea. Partenerii multiplii emotionali cred ca reprezinta o modalitate de a re-gandi modelul familiei heterosexuale clasice. Aici terapia psihanalitica poate sa aiba o importanta critica mare, pentru ca destabilizeaza nucleul de doi privilegiati. Ce critic eu aici e un fel normativitate sociala, in care o singura relatie e considerata plina si completa. Problema este ca nu sunt imaginate spatii relationale, in care nu trebuie sa traiesti in ideologia cuplului omnipotent, ala care rezolva totul. Cat despre daca se poate sau nu mai multi, cred ca e o problema de imaginatie si practica:) Nu stiu daca sunt pregatit sa imi fac coming-out-ul complet:)
Alexa, si eu ma bucur sa te citesc si sunt incantat de delirurile tale lingvistice. Mi se pare ca imaginatia ta e beyond fecunda, si incerc sa invat din asta. Cat despre Perry cred tot ce am scris, evident, eu care eram acolo cand scriam textul…astazi, poate ma uit un pic diferit la el. Da, schimbul intre Perry si baiat mi se pare important pentru un anumit mod de a organiza narcisismul masculin. Pierderea nu trebuie articulata si eventual trebuie ascunsa in spatele lui "tu esti mare." A fost un text pe Gradiva a lui Ken Corbett care spune ca narcisismul asta falic e o aparare, care produce multa suferinta. El de obicei se suprapune pe o negare a dorintelor pentru aceleasi sex, si cred ca familia produce o organizare normativa de tipul asta. Eu comentez in special momentul in care Perry lacrimeaza pentru ca un voluntar vrea sa fie mare ca el. Ceea ce e ok, dar scena construieste un model inchis de relationalitate, visat de republicanii americani.
Iti dau dreptate legat de "Marti dupa Craciun." Poate scriem o carte despre filmul romanesc, ca eu sunt mare iubitor. Tu le vezi Lacanian si eu le vad relational. Unde sunt eu in dezacord cu tine legat de film este ca nu ofera o idee alternativa de evolutie, si personajul pare ca se invarte intr-un cerc inchis.
Dada, senzatia aerului de familie am avut-o si eu, mai ales la carciuma de dupa ultima sedinta AIPsA la care-am fost. Pacat ca n-ai fost (:)), Bogdane. Ca sa intelegi oleaca din atmosfera: http://youtu.be/zp907GW38OI
Nu cred ca suntem in dezacord in ceea ce priveste filmul in discutie, pentru ca nici eu nu cred ca e vorba de vreo evolutie acolo, doar de o idee alternativa (!) propusa. Referitor la cercul inchis de care zici, ma uitam aseara la o emisiune cu un prof de la Oxford pasionat cercetator al ideologiei fasciste, Roger Griffin il cheama(http://roger-griffin.blogspot.com/), si intrebat fiind, la un moment dat, de unul dintre moderatori de ce crede ca lumea are nevoie de mituri ca sa se intretina, si, mai ales, de ce apelarea la mituri constituie unul dintre mijloacele sigure prin care ideologia politica penetreaza cu succes spatiul social, omul a dat un raspuns foarte interesant. Zice el ca exista doua tipuri de timp: cel liniar, care exprima Realitatea insasi, aia sumbra, evolutiva, greu de acceptat, care are un final (viitor) precis si de netagaduit si timpul circular in care apare si dimensiunea mitologica bazata pe ideea de 'renastere' – concept care sta la baza, intr-o maniera sau alta, a intregii ideologiei, de orice natura ar fi ea. Acuma, referitor la ce-ai spus tu, cred ca atata vreme cat personajul nostru se INVARTE, exista speranta – deci modalitati/scenarii infinite de happy-ending-uri. 🙂
Ce seductiv suna pentru mine ultima ta fraza care-ncepe cu 'poate'! Si eu-s mare iubitoare a filmului, mai putin a filmului romanesc care, subiectiv afirmand, nu prea cred ca exista. In ultimele doua zile am primit doua propuneri de a scrie o carte la 4 maini (un roman, si ce-mi spui tu acum, una de critica filmica). O fi vreun semn? 🙂 Vorbim!
@Bogdan: Mi-a placut articolul tau pentru ca imbina foarte linistit trairea personala a autorului (a ta) cu exemplele din social si din film. Probabil ca scrisul tau, acesta, este mai mult un timp doi al elaborarii interioare. Uneori (nu e cazul acum), simtim nevoia sa scriem mai mult ca sa ne detensionam – nu e rau insa poate fi riscant ca expunere.
Textul in sine m-a dus cu gandul permanent la Adevaratul si Falsul Self winnicottiene insa am abandonat aceasta perspectiva cand am ajuns la ideile despre poligamie sau viata dubla sau relatii multiple pentru ca a trebuit sa apelez la psihanaliza relationala. La nivel procedural, adica la nivelul cunoasterii noastre implicite (adica celei mai primitive) de a fi cu celalalt, nu putem sa fim altfel decat poligami si asta rezolva in mod fericit, cred, dilema poligamiei emotionale, nu crezi?
@Alexa: daca tu scrii despre filmele tale favorite, eu o sa scriu despre filmul romanesc care ma pasioneaza foarte tare. Noul val mi se pare extraordinar de interesant, si ma identific mult cu generatia asta. Ramanem in contact, evident.
@Georgiana: de acord, scriu cumva intr-un timp doi, al elaborarii a ceea ce deja e cumva implicit pentru mine, dar nu e articulat. Cumva de asta si scriem de multe ori, ca sa descoperim ce exista in implicit, si sa il facem cunoscut.
De acord si cu riscul de expunere, care e mare, dar poate in asta consta atractia de a scrie. Riscul este de a incalca o interdictie. In riscul asta vad eu un potential mare de interes pentru mine. Acum eu cred ca ceea ce e personal e de multe ori fetisizat, si ca ce descriu eu aici legat de familli care nu proceseaza corespunzator emotiile negative este o experienta comuna. De asta cred eu ca socialul trebuie inteles plecand in primul rand de la experienta personala, si de aici si riscurile auto-dezvaluirii.
Cat legat de partenerii emotionali multipli, din pacate mi se pare ca normele actuale fac ca noi sa traim in povestea unui singur partener, a unei singure relatii, si asta mi se pare destul de sarac. Sunt de acord ca poate parteneriatul emotional este poate foarte important si la nivel procedural. Poate o sa ma gandesc cum functioneaza la nivelul asta povestea asta. Daca ai vreo idee, te rog sa imi spui, cand vrei sa o articulezi.
adolfo:
Si mie imi plac filmele romanesti din ultima vreme. Din pacate, ruleaza cateva saptamani, si daca nu ai fost pe faza trebuie sa le cauti pe tot felul de torenti. Unele nici nu stiu daca ajung la cinema – adica la niste cinematografe cunoscute… Daca esti in afara fenomenului, simplu amator de filme, ai sanse mari sa le ratezi pe cele mai multe, mai putin poate varfurile, cele care iau premii.
Am vazut, de exemplu, de curand "Dupa amiaza unui tortionar", de Pintilie, din 2001, si mi s-a parut un film la nivelul "Reconstituirii", realizat cu doar 3-4 actori – e drept, doi dintre ei mari actori. Iar la vremea respectiva nici nu am auzit de acest film.
adolfo:
In ceea ce priveste "Marti dupa Craciun", e un film despre o situatie clasica, nu stiu daca poate fi vizionat de mai multe ori fara sa intervina plictiseala – transmite o stare, mai ales daca esti in situatia personajului principal ma gandesc. E un film despre libertate, cred. Nevoia de libertate si sacrificiile pe care trebuie sa le faci pentru ea.
Cat despre scenele de nuditate de la inceput, sunt in nota filmului – nu transmit cine stie ce profunzimi artistice, descriu doar o situatie a unor oameni obisnuiti. Probabil ca rolul lor e sa convinga privitorul ca filmul merita vazut. Ca e un film "altfel". Ceea ce nu stiu daca e, neaparat.
Oricum, un film OK.
adolfo:
@Bogdan Popa
Am citit cu atentie comentariul tau despre "Marti dupa Craciun".
Este pertinent, interesant, valabil, dar si putin din exterior, in sensul ca nu te identifici cu personajul.
@Bogdan: Avem construit fiecare un pattern propriu de a fi cu celalalt iar acesta nu poate fi acrosat de un singur subiect – altfel, n-am putea avea relatii decat cu mama (sau figura de atasament originara), n-am mai putea face dolii si schimba obiectul de relatie, n-am putea avea parinti simbolici si fii simbolici dar si parteneri simbolici. Imi spunea o prietena care a tinut un grup de terapie pentru adolescenti impreuna cu un coleg ca, datorita transferului pe ei doi ca si cuplu parental, cand copiii au cunoscut-o pe prietena colegului ei au fost foarte gelosi pentru ca in mintea lor ii facusera parteneri pe terapeuti. 🙂
@Ioana: Cred ca se intampla ca te identifici cu sotul tau (si ii preiei preferintele), lucru bun si firesc. 🙂
gramaticus:
"datorita transferului pe ei doi ca si cuplu parental"
Cacofonia nu se evita prin "ca si", adica printr-o alta cacofonie.
Ma dispera acest "ca si" – este o epidemie – si vad ca se raspandeste si la oamenii foarte educati, ceea ce incepe sa devina trist.
@gramaticus: Stiu ca nu este o modalitate "recunoscuta" sa eviti cacofonia asa insa o prefer pentru ca mi se pare ca atrage mai putine critici decat cacofonia in sine. :)) Daca ar fi dupa mine, va spun sincer ca "sunt de acord" cu cacofoniile, nu am nici o problema cu ele. E chiar asa de rau? Asa am facut intr-un interviu televizat si am fost criticata ca am spus cacofonie. 🙂 Va multumesc si ma bucur ca deja faceti parte din grupul care discuta la Cafe Gradiva!
gramaticus:
@Georgiana Branisteanu
S-ar putea evita si prin "in calitate de", de exemplu.
Oricum , mai grav e atunci cand acest "ca si" se foloseste si atunci cand nu e nicio cacafonie de evitat:). Abunda genul asta de exprimari si la televizor si la serviciu… peste tot.
Multumesc si eu, mai ales pentru ca nu v-ati suparat. Explicatiile d-voastra sunt foarte utile:)
gramaticus:
Si parerea mea personala e ca mai bine folosesti cacofonia decat sa o eviti prin diverse "tertipuri" gen:
"ca virgula copil" etc
Sunt atatea cacofonii acceptate, gen Biserica catolica, Luca Caragiale… asa ca… si mie mi se pare OK sa mai scapi cate una … nu mi se pare o problema.
Stiu ca limbajul are si el un rol important in psihanaliza – vezi folosirea inconstienta a unui cuvant in locul altuia – de aceea mi-am permis sa intervin cu astfel de "corectii".
@Bogdan, ma bucur ca supararea fata de articolul meu a generat unul mult mai bun decat decat cel caruia i-ai dat o replica, in care ai evidentiat complexitatea fiintelor umane, care nu pot fi sablonizate. Ma miram eu de ce nu ai raspuns comentariului pe care ti l-am adresat la momentul respectiv, am crezut ca este vorba doar de lipsa mea de importanta, si uite ca mi se pregatea ceva. Mi s-a parut ceva suspect din asemanarea titlului, dar abia observatia ta ulterioara mi-a confirmat ca este in asentimentul rubricilor de la "Mock the week", in care platitudinilor cotidiene li se raspunde cu remarci istete si spirituale. Da, stiu ca sunt lipsita de imaginatie si ca psihanaliza mea este la nivelul anului II de facultate, nici macar de master, la care am cam lipsit in ultimele semestre, fiindca a trebuit sa muncesc. Noroc cu magicianul Zamfirescu si minunile lui educationale, avand in vedere ca pot sa articulez totusi cateva fraze. Nu, nici eu nu am habar de ce scriu pe acest blog, langa oameni atat de creativi, sau care se pricep la acest domeniu care pentru mine e undeva in faza pre-oedipiana. Obiect bun/rau, oedip, de-asta faceam parada de cunostintele mele in propozitia anterioara, si parca mai era un concept pe care il stiam, dar am inhalat solutie de curatat aragazul si nu imi aduc aminte. Poate ca superficialitatea mea la nivelul interpretarii vine din dorinta ca lucrurile sa fie simple, si se leaga si de rezistenta fata de inceperea unei analize personale, preferand sa asez continuturile interne alunecoase pe o treapta unde am doar impresia ca ma inteleg. Mi s-a parut mereu ca am capacitatea de a recunoaste lucruri la mine dar, pe langa faptul ca e vorba de lipsa de continere a propriilor emotii, si nu de reprimarea lor, "aptitudinea" asta e mai degraba pe filmul "nu ma iubesc deci produsele inconstientului sunt chestiile alea ~rele~ pe care le pot atasa fiintei mele odioase, de unde usurinta de a marturisi lucruri pe care altii nu indraznesc macar sa le scoata din pivnita si sa le infatiseze in fata eului, pentru un verdict". Scuze pentru limbajul neacademic sau care nu face sens, las pe altcineva sa reformuleze. Pacat ca cenzura mea, de data aceasta cea "intelectuala", este la fel de lipsita de oprelisti si atunci cand scriu tampenii. Daca te simti ca intr-o familie aici, eu sunt sigur oaia neagra si prost… educata, care si-a construit singura si un tarc ce o impiedica sa isi largeasca orizonturile. As putea raspunde ca sunt mai deschisa la minte daca stai de vorba cu mine, dar in ultimul timp am fost destul de izolata, nici macar comentariul asta nu stiu de ce ma obosesc sa il scriu, mai ales ca pare plin de resentimente, iar eu am facut un efort sa le gasesc, fiind de fapt apatica si dezinteresata. In orice caz, felicitari pentru ce ai scris, m-a facut sa ma gandesc la propria familie, la tatal meu care si-a pierdut rolul pe care il avea, intr-o lume apusa, si pe acela prin care planuise sa isi panseze ranile narcisice, cu diferenta ca noi nu ne-am reorganizat atat de bine astfel incat el sa nu resimta experienta dureroasa, si nici eu nu i-am preluat idealurile inabusite in cuptorul cu fantasme. M-am gandit si la pierderea propriului rol, de fetita ascultatoare, atunci cand nu am mai vrut sa joc unica partitura care mi se atribuise, din lipsa de imaginatie, sau din ravna lui ca un scenariu perfect sa nu se destrame, de unde si prabusirea psihica atunci cand s-a intamplat. Am analizat alegerea familiei mele, de a se organiza in acelasi mod in care protagonistii filmului o fac, in jurul copiilor, astfel incat ai impresia ca trebuie sa ramai "prin preajma" ca sa ii tii uniti. Am reflectat la multe lucruri, iti multumesc ca mi-ai oferit aceasta posibilitate. Nu stiu insa cat de mult am sa iti pot fi eu de ajutor, in viitor. Pana la urma, un anti-model devine iritant, asa ca mai bine se retrage in palatul lui de gheata, asteptand placid ca aceasta sa se topeasca, alternativa plina de "vitalitate" la descompunerea unui cadavru.
Carmen, m-a emotionat tare raspunsul tau, m-a facut sa zambesc intr-o duminica rece de iarna (ceea ce e mult, iti multumesc), si m-a intristat tare (si de asta iti multumesc, ca trebuie sa inteleg de ce). Sunt cam confuz acum cand iti scriu, si cred ca raspunsul tau are calitatea faina sa atinga lucruri in mine pe care nu le cunosc.
Ce pot sa iti spun acum este ca mi-a placut mult, mult, ce ai scris. Te rog sa te uiti la textul asta ca la o incercare de a intra in dialog cu tine, si nu ca la o respingere. Mi-a placut enorm cum mi-ai raspuns la textul tau, si imi pare rau ca nu ti-am spus atunci. Eu cred ca tu ai un potential extraordinar de a atinge chestii in mine, si asta este o calitate rara, care trebuie folosita in scris si in terapie (adica, nu cred ca sunt unic, si cred ca ai capacitatea asta cu cititorii). Cred ca reactia mea are de a face cu incercarea de a convinge un partener de drum, care poate sa ma invete chestii, decat cu cea de a polemiza cu un adversar. Daca sunt atins atat de vizibil incat sa incerc sa elaborez asta pe larg, intr-un text, asta inseamna ca vad cum mult din ce scrii tu imi este foarte apropiat si drag.
Pentru ca sunt confuz, nu inteleg bine ce spui pe final despre un anti-model. Asa ca raspund la ce vreau eu sa inteleg, cred. Eu cred ca noi avem multa agency, cum ar zice Georgiana, sa raspundem la ce ni se intampla, si la cum arata normele sociale in noi si pe langa noi. Poate ca un anti-model nu face decat sa copieze structura modelului fata de care reactionam. Dar exista un alt drum, si asta nu este drumul opozitiei, cat cel al imaginatiei unor altfel de posibilitati de viata. El poate sa plece de la asteptarea ca un palat de ghiata trebuie sa se topeasca. Sau poate sa plece de la cativa oameni care scriu pe un blog/revista despre ce citesc, iubesc sau urasc. Posibilitatile astea noi de imaginatie au de a face, cred, si cu faptul ca incercam sa raspundem la presiunea asta ca suntem mai putini decat ar trebui sa fim, sau ca nu suntem indeajuns de buni. Uite, iti scriu acum intins pe o canapea undeva intr-un orasel din Indiana, cu gandul ca trebuie sa ma tund. Inca odata, trebuie sa fac ceva ca sa arat mai bine:) Dar daca intelegem asta, cred ca noi posibilitati de experienta se deschid (cum ar fi, cum o sa ma simt cu parut tuns scurt:))
Sau ma imaginez undeva in viitor citind o chestie scrisa de tine, care ma pune pe ganduri, imi place, si ma face sa ma simt creativ. De asta, imaginatia, cred eu – si posibilitatea sa ma imaginez ca deschid macul si ca vad un text scris de tine- este cea care ne poate impinge in viitor si poate sa articuleze noi forme de placere.
De asta, de pilda, mie mi-ar lipsi mult ca un contact de tipul asta, direct, autentic, cu oameni pe care ii simt apropiati, sa se piarda. De asta, nu stiu ce spui tu legat de anti-model, dar daca tu esti un anti-model, asa cum te intelegi tu, eu cred ca eu te percep altfel. Eu te percep prin fantezia mea ca citesc ceva scris de tine si imi place, si poate ma irita usor, si ma face sa ma gandesc creativ la ale mele. Asa ca narcisist cum sunt, iti zic, ca tu- produs al imaginatiei mele- poti sa te retragi in palat cat timp te gandesti si sa iti pui patinele si sa aluneci si pe suprafata rece a calculatorului meu.
gramaticus:
@Bogdan Popa
Tu vrei sa combini fata:)
@Bogdan, vad ca tu esti pe principiul make love, not war, si imi place asta, macar unul dintre noi trebuie sa fie asa, ca sa nu se nasca scantei pe gradiva, decat daca au forma de inimioare :). Eu ma ambalez prea tare de multe ori, dar nu am ce sa fac, e una dintre trasaturile mele de fiinta foarte "raw" si nerafinata, care pana la urma contribuie la trezirea acelor emotii de care vorbesti. Bine, se mai observa si alte lucruri la mine, din comentariile de genul celui de mai sus, precum intentia de a lasa impresia de victima absoluta, ceea ce presupun ca este foarte enervant, realizez si eu, dupa ce trece episodul de agresivitate fata de lumea exterioara dar si fata de propria persoana.
Atunci cand ai spus ca "ating chestii in tine", tu te-ai situat de partea constructivismului, dar avertizez ca este ceva in mine care impinge pe partea distructivitatii, vezi poza de profil, in care sunt acrosata pe partea dreapta, fiindca, deh, nu toata lumea are fantezii atat de suave, iar transferul negativ din afara cadrului terapeutic, odata stimulat, e greu de stavilit. Pe internet e usor sa tii sub control si sa iti imaginezi exact ce vrei tu, e cale deschisa pe partia cu fantasme.
Dar deviez… si eu. Important este ca am inteles un lucru esential: tu voiai de fapt sa initiezi un dialog. Felul in care eu am abordat tema homosexualitatii te-a lezat cumva, dar in acelasi timp ti-a stimulat si creativitatea, de aceea nu aprobi autoclasificarea mea drept anti-model. Surparea puntii de legatura dintre noi banuiesc ca s-a produs atunci cand eu am perceput dezaprobarea ta fata de felul meu de abordare a unui subiect ca un atac la propria persoana. Si narcisismul din mine este graitor in acest exemplu. Ma bucur ca am refacut aceasta punte franta. Insa nu vreau sa ma ascund dupa deget, ce am spus ramane valabil, pe un ton mai domolit, ce-i drept: articolele mele sunt "limitate", pana la urma, pentru ca si eu sunt plina de inhibitii, care poate se vor estompa intr-o analiza personala. Imi amintesc ca am fost odata, pentru vreo 12 ore, lipsita de inhibitii. Atunci am vazut ce inseamna libertatea, care iti permite sa scrii articole precum cel de mai sus, care nu-i de mirare ca a starnit atatea reactii pozitive, esti tu inotand in asociatii libere la un moment dat, atins de curentii intrebarii si ai indoielii. Pe langa asta, dau intr-adevar dovada de lipsa de imaginatie uneori: nu ma gandesc la alte posibilitati de viata, sau de relationare cu ceilalti altfel decat prin opozitie.
Mi s-a parut foarte interesant ce ai spus, ca "un anti-model nu face decat sa copieze structura modelului fata de care reactionam." Fara sa intru in detalii din viata personala care nu isi au rostul, observ ca nu neaparat manifestarile mele de "fata buna, iertatoare, iubitoare" sunt cele care trezesc anumite reactii, ci cele in care sunt incarcata de ura, dupa ce sunt provocata sa urasc in prealabil, ceea ce arata ca relatiile umane sunt multifatetate si destul de dificil de inteles.
Apropo de tunsoare, imi place poza de la inceputul articolului. Scurt in spate, lung la spate, este o pendulare intre masculin si feminin si, poate proiectez, dar imaginea fetitei langa masina arata o neacceptare a rolului care i s-a harazit, o proprie cautare a identitatii. Am avut tunsoarea asta foarte mult timp, insa la mine cred ca a fost diferit, pentru ca eram tunsa aproape cu forta, iar eu vedeam in asta o incercare a mamei de a-si urati "rivala", pentru a nu-si exercita farmecele asupra tatalui. De-asta am o adevarata fobie fata de parul scurt, iar cand am fost nevoita de curand sa il scurtez pana la umeri am izbucnit in plans, ceea ce arata cat de viu si alert este copilul din noi. Deci… sper ca frizerul acela din Indiana doar sa iti hraneasca egoul, nu sa ti-l zgandare, asa cum s-a intamplat in cazul meu.
Iti multumesc pentru faptul ca ai avut un comentariu cald si continator, pe cand al meu a fost rece si razboinic. Mai ales ultima caracteristica este importanta, fiindca mi-a absorbit negativitatea. Mie mi-a trezit emotii din sfera "soothing"-ului. Cat priveste faptul ca pe tine te-a intristat, pe langa zambetul pe care ti l-a smuls, presupun ca asta a fost si intentia mea, sa gasesc un recipient pentru sentimentele care imi creeaza disconfort, iar casuta de comentarii mi s-a parut azi-noapte locul perfect pentru asta, pe langa faptul ca prietena mea cea mai buna m-a descris drept "deep, intensa, si… consumata de viata", chestie care presupun ca razbate chiar si intr-un comentariu oarecare de pe net. Cat priveste celelalte motive pentru care te-a intristat, asta cred ca trebuie tu sa investighezi.
Ultima propozitie din textul tau mi s-a parut inspiranta si frumoasa, chiar esti talentat. S-ar putea sa o stric cu o remarca stupida de-a mea, dar nu pot sa ma abtin: daca nu am bani de un mac, macar sa patinez pe ecranul lui prin articolele de pe gradiva. Si iritarea e buna, indiferenta m-ar ucide, ca tot a facut Ioana o lucrare pe tema asta pentru dizertatie.
@gramaticus: you're funny. Sa fie un tort in forma de divan? :))
Ce bucurie sa va gasesc dialogand, Carmen si Bogdan! Doi oameni la care tin si care au ce invata unul de la celalalt, nici nu se putea mai bine…
Carmen, sa-ti zic de-acum Craiasa Zapezii? Care tanjeste dupa caldura care s-o topeasca/anuleze? Cum poti sa spui ca nu stii psihanaliza, tocmai tu?!!!
Bogdan, sa nu te tunzi ca Perry, ca poate incepi sa antipatizezi coiotii:))
Prin comunicare eviti confuzii precum cea pe care am facut-o eu. Semi, de fapt, fiindca a fost suparare, dar una care invita la dezbatere.
Am cam pierdut contactul cu psihanaliza, la master eram ceva mai in tema. Dar poate reluarea lecturilor in domeniu vor diminua handicapul pe care il resimt. Este cam greu cand nu lucrezi in domeniu sa-ti reactualizezi singur conceptele. Faptul ca ai de-a face cu "pacientul absolut" nu se pune :))
Mi-a placut chestia asta cu "Craiasa Zapezii". Vezi, pe gradiva se intampla un lucru… te face sa te simti ca acasa, si uiti ca e un comentariu pe care il vede multa lume, acum ma simt ca in casuta de mesaje prin care comunicam pe fb. Daca ma gandesc la anularea propriei persoane, atunci este autodistructivitate (atat de specifica mie). Sau poate gandesc pozitiv si vreau sa se topeasca gheata, bariera care ma impiedica sa relationez eficient cu ceilalti.
Apropo de… rationalizari, mi se sopteste ca si aia cu tunsul ar fi una. Iar argumentele sunt bune, citez aproximativ: multi copii pur si simplu suporta greu tunsul; e o trimitere la integritatea corporala, ca si cum li s-ar taia ceva din corp; este fragilitatea narcisica a copilului care-si vede identitatea amenintata, prototipul unui abuz; si putem fi psihanalitici pana la cap vorbind chiar de o angoasa de castrare. Poti sa te simti ca esti pedepsit sau ca mama are un par frumos si tu nu il ai, dar de aici pana la faza cu tata e cale lunga. A, iar daca e un conflict oedipian, este strict inconstient, iar partea constienta este pur si simplu marea frustrare :D. Eu cred ca am privit lucrurile in felul acesta, acum, ca sa incerc sa dau un sens. De-asta, din nou, ai nevoie de analiza, pentru ca una e sa ajungi sa stii lucruri despre tine, alta e sa crezi ca te cunosti. Mai degraba te falsifici.
Dar de ce am ajuns sa vorbesc de asta, de mine? Ei, macar in comentarii sa fiu si eu mai plina de viata, daca articolele mele sunt dupa manual, nici macar unul de nivel "avansat".
@ Carmen-Corina Gugu
Ma cam irita falsa ta modestie, nu poti fi ceva mai autentica? Lauda-te pe fata, nu mai cersi complimente.
@D., daca m-ai cunoaste personal ai sti ca nu cersesc complimente. Chiar am o parere destul de proasta despre mine, si despre cunostintele mele in materie de psihanaliza. Ca am exagerat asta e altceva, era de dragul stilisticii. Daca as avea o opinie buna, nu as spala wc-uri ca sa imi castig existenta, de exemplu. As sti ca sunt buna si ca merit un job pe masura. So… please.
@ Carme-Corinan Gugu
Nu cred ca speli wc-uri din cauza opiniei proaste despre tine sau despre cunostintele tale de psihanaliza, ci probabil pentru ca nu ai indeplinit pasii necesari pentru a practica psihanaliza (formare, analiza personala si ce se mai cere). Nu-i asa?
Hai spune drept, daca ai avea o opinie excelenta despre tine si cunostintele tale, ai avea dreptul sa-ti deschizi maine cabinet?
@D., nu vreau sa transform comentariile de la acest articol intr-o conversatie despre mine. Ok, discutiile mai si degenereaza, eu am starnit chestia asta pana la urma, asa ca ofer partea mea din Q&A: nu vorbeam neaparat de practicarea psihanalizei, ci de un job mai bun in general, care ar implica sa imi folosesc si 5% din creier. Nu ma straduiesc fiindca mi se pare ca valoarea mea este scazuta, ca individ, parca nu merit ceva mai mult, o existenta care sa ma satisfaca, ci o perpetua pedeapsa. Am momente in care ma simt mai bine cu mine insami, dar starea asta se evaporeaza destul de rapid, zici ca e "odorizantul" de camera de la erotic shop. Argumentul ca nu am avut resurse financiare sa parcurg acei pasi nici macar nu il aduc, imi dau si eu seama ca in cazul meu e o rezistenta. Si cand am spus ca nu "stiu" psihanaliza, m-am referit la cunostinte, nu ca nu as fi intuitiva, caci imi dau seama de multe lucruri, in mod natural, parca sunt "acolo" deseori, pierduta in adancurile mintii. Plus ca nu e ceva ce inveti pur si simplu. Insa un om care a citit macar cateva carti de psihanaliza stie ca astea sunt scenarii inconstiente, nu mai vorbesc de unul care a trecut printr-o analiza personala, deci nu merge mult cu ratiunea, de-asta nici nu tin o perioada indelungata episoadele in care eu+gandirea pozitiva=love, as ruga congnitivistul din tine sa fie ceva mai moderat atunci cand face acuzatii despre felul defect in care eu procesez realitatea. Ada (The Ada) crede oricum ca sunt destul de functionala avand in vedere trecutul meu, si nu imi caut o scuza in asta, dar imi place cand exista prieteni care ma inteleg, desi isi doresc si ei sa ma schimb, bineinteles, si care au idee de ce sunt acum intr-o stare regresiva, de fetita care si-a gasit in sef o figura paterna care aduce prin negativitate cu originalul, si s-a baricadat in "jobul" asta care nu implica un contact direct cu oamenii, ca intr-un pantec securizant cumva, si e la fel de dependenta de cordonul ombilical care o hraneste, numai ca ea trebuie sa dea ceva mai mult din manute, atata tot. Mda, ciudata imbinare a simbolurilor. Macar aici nu cred ca mai e vorba de rationalizare, sunt prea varata in filmul asta de peste un an ca sa nu ii recunosc resorturile interioare.
A, iar o persoana cu o imagine de sine proasta bineinteles ca se bucura cand are parte de incurajari, iar asta intareste eul, dar nu inseamna ca le cerseste. Pe mine insa nu m-ai nimerit, pe bune, mai degraba cersesc pumni, decat pupici pe obraz.
Si uite ca ti-am raspuns cu un comentariu lung, in care arat ca m-am atacat, si ca ma afecteaza remarcile de genul acesta mai mult decat este necesar, cand trebuia de la inceput sa nu spun nimic, daca cineva crede ca asta sunt eu, an attention whore.
Insa… este ultimul de genul la care dau o replica, fiindca este pacat de articolul foarte bun al lui Bogdan sa ajungem sa vorbim de asa ceva, doar pentru ca eu sunt o fiinta impulsiva, care simte nevoia sa le "tranteasca" atunci cand e provocata.
Si sper ca se vor mai gasi cititori care sa faca asociatii libere pe marginea subiectului, doar autorul insusi a indemnat la acest demers prin exemplul personal, iar eu una le-a expus pe ale mele. Sau cititori care sa aiba opinii avizate referitoare la lucrurile puse in discutie, caci de diletanti presupun ca e toata lumea satula. Am crezut mereu ca eu sunt un diletant "simpatic", de-asta mi se ofera ingaduinta, plus ca ma si straduiesc cand mai scriu ceva pe aici, desi in ultimul timp am fost prea prinsa cu ale mele ca sa mai imi arda de altceva. Si asta sper sa se schimbe: dincolo de trauma care opreste timpul in loc, sunt mult prea indulgenta cu propria persoana. Dar nu pot sa nu remarc ca, daca as fi fost o obsesionala eficienta si perfectionista, societatea m-ar fi iubit. Orice stigmatizare este fara intentie, e doar un gand aiurea care s-a intersectat cu tastatura.
Se cheama "salonul relational" si pentru eleganta schimburilor de idei, imi cer scuze ca am stricat prajitura asta fina cu un pumn de piper.
gramaticus:
@Carmen-Corina Gugu
Mie imi place cum scrii, esti doar nesimtit de sincera.
gramaticus:
@Carmen-Corina Gugu
Faptul ca speli WC-uri acum va fi probabil doar o picanterie a biografiei tale .
Cred ca tine de o veche mentalitate comunista ideea ca numai oamenii prosti sau cei fara bani trebuie sa efectueze "munca de jos", in occident spala wc-uri/curata mesele la pizzerie/prajesc cartofi la McDonald etc. si studentii la medicina si cei cu tatici bogati, fara sa le scada stima de sine.
@gramaticus, da, sunt, și uite ca doua persoane au preluat cuvintele mele cu exactitate, sa nu cumva sa piarda cineva elementul asta ”picant”, in caz ca nu a fost pe faza. Multumesc pentru ultimele doua comentarii, foarte dragute.
@D., tu esti o persoană pragmatica, si sunt de acord cu tot ce spui, doar ca la mine mai e vorba si de alte lucruri, propriile semnificatii, etc. Si inchei.
Daca pragmatism inseamna ca am ales sa incep o analiza personala pentru a-mi rezolva traumele din copilarie in loc de a ma lamenta pe forumuri sau la prieteni care nu pot sa ma ajute in ciuda bunavointei lor, atunci da, sunt pragmatica. Si iti doresc sa ajungi si tu la fel de pragmatica.
Pai nu sunt eu o imbecila ca le ofer oamenilor atat de bine adaptati si tratati motive sa se frece satisfacuti pe burta si sa semneze cecurile pentru terapeutii lor fantastici cu si mai multa bunavointa? De-acum, te-as ruga sa respecti acea incheiere. Ca si lamentatiile si labilitatile mele, dealtfel. Prin psihanaliza ma gandeam ca iti dezvolti capacitatea de toleranta, nu ca le impui altora solutiile tale perfecte.
Daca "iti doresc" inseamna impunerea unei solutii "perfecte", oare ce-ar insemna "iti poruncesc"?
Daca doresti intr-adevar o incheiere, nu mai raspunde comentariilor mele.
Se pare ca Rick Perry a iesit oficial din cursa prezidentiala. As fi curios, Bogdan, cum situezi, simbolic, acest capat de drum / esec major in naratiunea foarte personala a unei identificari secrete (cu RP, cu scena familiala de mai sus), a destinului tatalui tau si a intregului context pe care l-ai descris (pe care l-ai deschis, era sa scriu, poate ca inseamna ceva). Daca ii poti da un sens, integra in poveste.
Ce veste buna! Ucigasul de coioti a iertat poporul american…Si eu sunt curioasa cum simte Bogdan evolutia asta.
Bogdan, iti raspund acum. Na, sic.
La asta:
T.Dora, pai nu stiu daca toata lumea chiar crede ca ideologia e altceva decat practicile inter-umane. Si eu cred ca putem sa comunicam numai prin ideologie. Dar cred ca pot fi create spatii noi in campurile astea ideologice pe care la ocupam. Problema este cum le putem crea. Partenerii multiplii emotionali cred ca reprezinta o modalitate de a re-gandi modelul familiei heterosexuale clasice. Aici terapia psihanalitica poate sa aiba o importanta critica mare, pentru ca destabilizeaza nucleul de doi privilegiati. Ce critic eu aici e un fel normativitate sociala, in care o singura relatie e considerata plina si completa. Problema este ca nu sunt imaginate spatii relationale, in care nu trebuie sa traiesti in ideologia cuplului omnipotent, ala care rezolva totul. Cat despre daca se poate sau nu mai multi, cred ca e o problema de imaginatie si practica:) Nu stiu daca sunt pregatit sa imi fac coming-out-ul complet:)
Cum adica comunicam numai prin ideologie?? Te referi la identificari, de ex cand nu stii daca cineva e fata sau baiat? Sau la ce? Chiar sunt curioasa.
Normativitatea aia sociala de care zici tu, cu o singura relatie plina si concreta mai sta in picioare pe undeva? N-am prea mai vazut-o in generatiile tinere…
Insa ramane visul romantic al jumatatii, u complete me, din categoria asta, care face ca oamenii sa-si caute fericirea intr-o relatie, da. Oedipul?
Eu nu cred ca merge cu mai multe relatii din cauza geloziei si posesivitatii. Si culpabilitatii. Nesfarsite la oameni. Avem si eu vise din astea de tinerete odata insa experienta mi-a aratat ca-s imposibile. Cred ca trebuie sa fii foarte liber, da, aici se simte normarea sociala si sa poti trai la o temperatura foarte ridicata, de fierbere 🙂 la care nu stiu daca am vazut pe cineva capabil sa traiasca.
T. Dora, ma bucur sa ma reintorc la obsesiile mele:)
Cand zic de ideologie, da, zic si de cum suntem construiti si ne construim genul, adica cum ne percepem ca barbati sau femei. Adica, cred ca stii bine ca ne orientam in functie de cum ne simtim si ii simtim pe altii cu un anumit gen. Dar toata activitatea asta este data de o anumita ideologie– de ce inseamna sa fii barbat sau femeie– si ideologiile sunt parte constitutiva a ceea ce suntem. In sensul asta nu putem sa comunicam decat prin identificari. Ideologia in care functionam cu totii este cea a cuplului, fie el hetero sau gay (desi ea e prevalent hetero). Ideea e aici ca doar un cuplu privilegiat poate sa produca satisfactia unei relatii pline si complete.
Ideologia asta, sa ii zic heteronormativa de cuplu, e in capetele noastre si e baza fanteziilor noastre. Ea nu trebuie neapart respinsa cat inteleasa si poate modificata din inauntru. Asta e lectia lui Foucault care mie mi se pare foarte importanta.
Oh, da, normativitatea asta a cuplului privilegiat e peste tot, in cei mai tineri sau sau mai putin tineri. E nevoie sa intri un pic in fanteziile de relationalitate ale oamenilor, si o sa vezi ca un cuplu, o relatie privilegiata, e motorul imaginatiei sexuale.
Cred ca esti de acord cu asta implicit cand zici nu prea ai vazut oameni cu mai multe relatii. Cred ca te referi la relatii sexuale aici. Eu cred ca vreau sa ma refer la relatii de intimitate emotionala mai degraba, si aici poate tu ai fi de acord, cu mine, ca se poate. Nu exclud sexualitatea din ele, dimpotriva, dar ma intereseaza ideea de intimitate si relationare emotionala. Poate ca esti de acord ca se poate, nu?
Intimitate si relationare da, se poate. Si asta pentru ca bomba sexuala e tinuta in frau. In momentul in care intra in actiune se cam schimba lucrurile.
Dar repet, unde mai vezi tu intimitate si relatie doar in cuplu, privilegiata? Da mi un exemplu.
Si de ce spui ca terapia destabilizeaza modelul de doi privilegiati. Mi se pare din contra, ca il intareste. Nu tocmai asta e terapia?
Cred ca sunt de acord cu tine ca "bomba sexuala" poate sa complice relatiile de intimitate. Dar iti propun sa te uiti la sexualitate nu atat ca la ce cred oamenii ca este- contact genital- cat la un ansamblu de practici care pot sa fie sexuale. Adica, uita-te la ce oamenii fac si simt, si vezi ca sexualitatea este mai putin localizata in contact genital. Pentru mine si cand mananc un sandwich am o experienta de placere, adica corpul simte placere:)
Dar dupa cum zici, oamenii ataseaza un anumit model de sexualitate ca fiind 'sex adevarat' si de aici se nasc o multime de consecinte. Asta nu inseamna ca nu poti destabiliza tipul asta de gandire:)
Cat despre cuplul ca relatie privilegiata, poate nu ne intelegem aici. Eu vorbesc de ideea ca formele de relationare umane trebuie sa aiba un partener privilegiat, care sa produca intimitate, iubire si crestere emotionala. Dupa mine, ideea asta de familie este supusa la o povara foarte grea, pentru ca ii sunt atasate atat de multe dorinte. Familia si cuplul privilegiat devin formele de relationalitate principale, si de aici si cat de greu se mentin cuplurile si cat de multe asteptari sunt in ele legate de ceea ce pot sa produca. Cred ca ideea cu textul meu era sa produca astfel de exemple: in Marti dupa Craciun, ideea celor doi este ca acolo, in cuplu, trebuie sa se gaseasca exclusiv intimitate si dragoste. Asta e problema dupa mine, cat de multe asteptari sunt atasate ideii de cuplu. Dar daca sunt explorate asteptarile astea, noi posibilitati pot sa apara.
De aici, poate, terapia are potential de a destabliza modelul de parteneri privilegiati. Adica, ai o relatie extrem de intima cu cineva in terapie, care nu o sa iti fie partener in viata reala. Deodata te trezesti ca trebuie sa iti negociezi altfel viata, si ca intimitatea emotionala si poate sexuala (daca te gandesti la sexualitate ca ceva mai larg, care e generat de placere si nu neaparat de contact fizic) trebuie negociate si gandite altfel.
Cel putin pentru mine, o relatie terapeutica iti deschide posibilitati de relationare, si nu le inchide. In sensul asta, cei doi nu sunt niciodata doi, si nu numai pentru ca diverse figuri parentale se ascund sub canapea. Cei doi nu mai sunt doi pentru ca nu mai ai ideea ca poti sa realizezi totul cu cineva, si ca ideea asta de fuziune in doi e cu mari probleme.
Cand ai timp odata sa imi spui de ce ai tu o investitie in intrebarea asta.
Aa, stai, tu vrei sa ma uit la sexualitate in termeni freudieni. Bine ma uit. M-am uitat. Nu stiu daca acum ma simt mai libera sau zic – aha, prietenul meu mananca o prajitura cu blonda aia! Aha, ei fac sex freudian! Ma duc s-o omor!
In Marti dupa Craciun e o anumita categorie sociala. Blazarea burgheza. Pot s-o vad la parintii mei insa nu pot la generatia mea, sau na, exista, insa cam departe de mine. Problema pe care o vad in jur e mai degraba inversa, un haos de nimeni nu mai stie ce e si cu cine.
Acum inteleg cum vezi tu terapia. Da aici ai dreptate, chiar ai. Trairile din analiza bulverseaza simtul comun: ma indragostesc-ma combin, urasc-plec etc. Si mai mult, poti accepta contingenta, singuratatea.
Interesant ca tu vezi interdictiile din terapie ca pe ceva bun. De obicei sunt vazute ca ceva fals, relatie inautentica.
@T. Dora si Bogdan: Daca gandim relatia de cuplu ca excluzand alte relatii, atunci terapia e o problema, mai ales daca analizandul/analistul isi duc viata in cuplu. Daca avem insa ingaduinta de a permite si a ne permite sa avem si alte relatii (desigur, nu de aceeasi natura), atunci relatia analitica poate completa frumos relatia de cuplu. Eu cred ca putem iubi mai multi oameni intr-o viata, altfel cat de orbi sa fim? Totul e sa ne putem opri la timp.
Din ce am vazut eu la fete cu analisti barbati e mai greu cu relatia de cuplu in paralel fiindca se indragostesc atat de tare de analist incat relatia analitica exclude o alta, sau au o relatie dar viseaza la analist. Dar nu vreau sa generalizez, poate am vazut eu un anume gen de relatie analitica mai mult.
am putea spune si ca nu relatia heterosexuala in sine distruge cuplul ci insasi actul casatoriei.in cazul in care cuplul a incheiat un "contract" atunci toate actiunile dintre ei devin obligatii.propozitia "fac asta fiindca te iubesc" se transforma in "fac asta fiindca esti nevasta-mea".poate doar ar trebui sa fim mai deschisi la ideea de concubinaj.