Ai mers vreodată la cinematograf singur, iar după terminarea filmului ai fi dorit să vorbești cu cineva despre film? Sau poate ai mers cu cineva, dar cu care nu te-ai simțit confortabil să vorbești. Poate era una dintre colegele de muncă despre care gândești că este o tipa foarte frumoasa, dar in ciuda acestui lucru nu ai ce discuta cu ea pentru ca nu o duce capul (sic! scuze pentru interpretabila nota misogina). Sau poate ca era prietenul tau extrem de critic cu care nu doresti sa intri in polemica deoarece seara iar se poate termina cu o cearta sau poate iar va trebui sa inghiti in sec mai mult decat doresti pentru a nu-ti aprinde paiele in cap.
Te-ai intrebat oare ce discuta oamenii care ies de la cinematograf? Uneori eu am dorit si am tras cu urechea la parerile anonimilor cinefili in drum spre iesirea din sala. Care ar fi motivul, te intrebi, cum m-am intrebat si eu? Partial sunt un mic voyeurist care se adapa din fiinta altora. Pe de alta parte, printre multe altele, traiesc o dilema cu privire la parerea pe care sa o am despre film, actori, roluri, muzica, scenariu, cu care personaj TREBUIE sa tin (sunt si eu influentabil!), care este mai inteligent, mai bun, mai iubitor, mai rau, cine a fost cel mai important in film. Adica, pe scurt:
Cu cine sa ma identific mai mult? Si despre cine sa pot vorbi, ca sa nu ma fac de ras in fata celorlalti?
Si acum sa privim cu lupa: SA NU MA FAC DE RAS IN FATA CELORLALTI (il voi boteza SNUFRIC) m-a „pre-ocupat” o buna parte din viata, iar acum inca il mai tin de gat sa nu respire prea mult, iar alteori imi aduc aminte ca e si el un copilo-adolescent neinteles care cauta un om care sa-l asculte si atunci ma asez la o conversatie intre MINE si CEL CARE MA „PRE-OCUPA” (il voi boteza CEMAPO. Este frate bun cu SNUFRIC). Pentru ca sunt un fan al psihanalizei si nu vreau sa pierd mica asociere de idei, ma voi felicita in fata ta pentru insight-ul despre „pre-ocupa”. CEMAPO este un locatar care a venit in chirie inainte ca EU sa apar… EU sa apar?! Adica inaintea MEA?! Dar cum este posibil? Ca si cand spatiul pe care il ocup EU este un bun public! HA?! Un bun public?! Pai ce sunt eu: trotuar?! Strada?! Parcul de joaca al altora?! Sau poate transportul lor in comun?! Daca ar fi sa fiu ceva pentru ceilalti cred ca mi-as dori sa fiu Primarul! Adica PRIMUL in fata lor, dar cel mai important PRIMUL in fata mea! Sa nu ma mai „pre-ocupe” nimeni altcineva in afara de MINE. Atunci o sa ma simt extraordinar! O sa fiu in sfarsit EU! Dar ce ma opreste acum sa fiu EU?! Cand anume o sa imi dau seama ca pot sa fiu EU? Daca nu imi voi da seama ca deja imi este PERMIS sa fiu EU? Nu se poate sa fie asa de complicat! Nu cred ca e nevoie de atat de multe cuvinte ca sa NU MA FAC DE RAS IN FATA CELORLALTI
Deja degetele imi alearga pe tastatura ca si cand nu mai este TIMP sa scriu alta data aceste idei. TIMP. Da! E o tema foarte importanta. Cum de nu am avut TIMP pana acum sa devin EU? Cum o sa pot sa fac rost de TIMP? Am nevoie ca EU sa fac rost de TIMP ca sa pot sa il inlatur pe CEMAPO si sa fiu EU, cel autentic. SI totusi EU stiu ca ascult pe ceilalti si totusi EU dau atentie celorlalti si acesta nu este CEMPAO: sunt chiar EU! La naiba cu toate ideile astea! Am senzatia acum ca vreau doar sa umplu pagina cu niste idei pentru articolul pe care am convenit ca-l voi scrie despre grup si film si initiativa noastra „Grupul si Filmul”. Parca acum, chiar TREBUIE sa fac asta si asta e… o voi face! La naiba cu NEPUTINTA! Va iesi ceva!
Buna ziua! Ma numesc Sava Sever. Sunt psiholog si am terminat facultatea pe vremea cand era bunica fata mare… si ma intereseaza, din cand in cand, (acum destul de mult) ce zic altii despre mine si despre ceea ce imi place mie si imi doresc sa vorbesc cu lumea despre ce mama ma-sii este vorba in filmul pe care l-am vizionat! Uneori simt ca pierd firul filmului (in afara de datile cand adorm la film. Am auzit ca atunci ma apar! Ha?! Sunt un om muncitor! Sunt obosit! – Nu esti obosit! Te aperi cu rationalizari! – Fir-ar! Nu scap de vocea asta din cap!)
Am inceput articolul dorind sa iti vorbesc despre intalnirile de la atelierul „Grupul si Filmul”. Nu stiu daca ma crezi, dar asta este o secventa din urmarea pe care o au in mine intalnirile de acolo. Initial grupul a inceput pentru mine ca un experiment. Stiam ca este vorba despre psihanaliza, film, oameni, grup, EU, cariera mea, devenirea mea personala. Toate astea imi treceau prin cap cand mi s-a facut propunerea sa fac parte dintre cei patru moderatori ai grupului. Nu am stiut cum sa le leg la inceput. Au urmat discutii cu colegii. Am incercat sa inteleg obiectivul acestei initiative si modul de lucru. Uimitor este faptul ca acum, cand aparent am raspunsul, uneori cred in el, iar alteori nu. Am nevoie de continuarea argumentatiei si de descoperirea de noi motive pentru care obiectivele gasite pana acum stau in picioare. Solilocviu care deseori ma duce spre descoperirea altor obiective ale acestei initiative si grup.
Am ajuns la o concluzie legata de MINE si participarea MEA la acest grup: momentan sunt interesat de TACERE si cum anume ne cunoastem prin tacere, pe noi si pe CEILALTI. S-a tacut mult la intalnirile noastre. Este tacerea ceva pe care se poate construi? Este tacerea o lipsa sau un prea mult de ceva? Cand este lipsa, cand este prea mult? Renasc intrebarea care deja a primit un bun raspuns: se poate construi pe LIPSA? Se zice ca nu. Am mai auzit ca raspunsul depinde de intrebarea pe care o pui. Daca intreb cum anume sa construiesc pe LIPSA, vocea mea interioara imi raspunde tot categoric, dar ma duce mai departe de-a lungul acestei proces de devenire al meu si-mi da sugestii despre cum se poate construi. Acum „tac”!
Numai bine!
Sever Sava
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
