Am sa vorbesc cititorului in acest articol despre momentele in care copiii nu reusesc sa vorbeasca, ci doar sa faca. Apare intrebarea cum ii oprim din a face dupa ce toate intrebarile apar mai intai despre de ce nu fac. De ce nu merg mai repede, de ce nu vorbesc mai bine, de ce nu alearga mai mult sau mai putin, de ce nu fac pipi sau caca la olita etc.
Sacul cu jucarii este rasturnat si toate jucariile ajung pe covor. Un modellino este modelat cu indarjire si praful din interiorul lui isi face drum nerabdator printr-o spartura. Praful alb se asterne pe covor, pe masuta, pe hainute. Creioanele traseaza cateva linii fugare pe hartia alba si apoi cutia se rastoarna enervata. Creioanele se rostogolesc in toate colturile. Perdeaua nu poate sa se odihneasca nici o clipa din jocul de-a fata ascunselea…
Primul mod de a exista al copilului este delimitat de a face sau a nu face. Si aceasta delimitare se pastreaza si in terapie unde copilul este descris ca fiind cel care face sau care nu face.
Pichon Riviere spunea despre pacient ca transfera asupra terapeutului intreaga sa omnipotenta sau neputinta. In cazul copiilor este foarte prezenta presiunea de a-i ajuta sa faca sau de a-i opri sa nu mai faca.
Spatiul si ceea ce se intampla in el ne spune foarte mult despre modalitatea copilului de a se prezenta mai degraba non-verbal uneori. Copilul alege sa faca sau sa nu faca.
Sa se joace cu jucariile mele sau sa se joace cu o jucarie pe care si-a adus-o de acasa. Sau sa nu se joace deloc.
Sa deseneze sau doar sa priveasca. Sa exploreze spatiul sau sa produca o dezordine. Sa distruga si apoi sa incerce sa repare. Sau doar sa strice.
Sa intre in relatie cu mine, interactionand cu obiectele din jur. Sau sa se ascunda sub un scaun si sa observe de acolo.
Care este insa semnificatia psihanalitica a acestui cuplu a face vs a vorbi:
Intr-o prima faza ne putem gandi la abstinenta, care este una dintre regulile fundamentale ale terapiei familiale psihanalitice. Regula de abstinenta implica, pentru familie, ca ea este aici pentru a vorbi si doar pentru a vorbi. De altfel, familia trebuie sa stie ca nu va primi satisfactii si nici sfaturi in realitate. Din partea terapeutilor este vorba despre o atitudine interioara de „a nu sti”, de „a nu agresa” si de „a nu destabiliza”. Astfel, nu exista nicio interventie in real asupra simptomelor, nici asupra situatiilor reale familiale. Terapeutii observa si asculta functionarea familiala in modurile sale de transmitere, comunicare si apararile sale. Ei sunt, prin grija lor de a mentine si respecta cadrul, intr-o functie de continator.
Apoi ne putem gandi la ambivalenta, care permite aparitia temei angoaselor primare persecutorii si depresive si face posibila intelegerea mobilizarii inconstiente a angoaselor depresive (implica suferinta prin pierderea obiectului bun) si persecutorii (implica suferinta prin prezenta obiectului rau).
Ne mai putem gandi la simptom, care in cazul proceselor terapeutice grupale sau familiale pune in evidenta o suferinta de a fi impreuna si de a exista individual. Si anumite familii vin intr-adevar pentru o suferinta care chiar daca este traita de unul dintre membri, priveste grupul familial si mostenirea sa dificila. Functiile si functionarea aparatului psihic familial sunt perturbate si anumite manifestari denota o imposibilitate sau dificultati de a primi, gestiona sau integra ceea ce a fost transmis ba chiar impus si care ii face sa sufere impreuna.
Si poate ca ne mai putem gandi si la gol, in sensul in care a fost definit el de P. Fedida ca o stare din trecut care nu poate fi rememorata. Negarea poate fi impinsa pana la a provoca o senzatie de gol, care nu permite suferinta sau plansul, dar care impiedica existenta oricarei forme de autonomie in viata psihica.
Golul este trairea din prezent care se opune amenintarii unei viitoare prabusiri. (P. Fedida)
Este nevoie de a crea un timp si un spatiu care sa contribuie la metabolizarea trairilor traumatice.
Cititorul se poate intreba de ce fara titlu? Pentru ca uneori copiii in calitatea lor de portavoce sunt doar purtatorii senzatiei, afectului, iar metabolizarea acestuia revine in egala masura terapeutului care este un purtator al gandirii.
Exista insa dialog fara cuvinte?
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
Dolto spune ca copilul inlocuieste laptele cu cuvinte. Atunci cand nu o face, probabil ca are inca nevoie de contact mai primitiv, nu? si exista cu siguranta acest schimb care se mentine si dupa aparitia cuvantului, toata viata. Semnificantii primari (Lacan) nu sunt cuvintele, nu?
Georgiana, cred ca putem gandi afirmatia lui Dolto din doua puncte de vedere diferite.
Primul poate fi unul din registrul lui Bion si al lui Winnicott. Cu alte cuvinte, ceea ce numesti tu contact mai primitiv s-ar referi la un registru senzorial mai aproape de beta, iar mama nu ar putea transforma aceste elemente senzoriale in cele simbolizabile denumite alfa datorita unei capacitati de reverie deficitara sau indisponibila sau daca ne gandim la Winnicott, datorita absentei unui holding suficient de bun. Si atunci cuvintele ar putea aparea, dar ar fi goale de sens, lipsite de semnificatie, ar produce mai degraba un atac decat o integrare.
Un al doilea punct de vedere se poate referi la transmiterea psihica, care este un travaliu continuu care face ca trecutul sa fie mereu in devenire. Transmiterea se organizeaza pornind de la negativ, adica de la pierdere. Ceea ce inseamna ca pe de o parte transmiterea psihica are drept conditie prealabila un obiect care lipseste, pe de alta parte ca transmiterea implica paradoxal o legatura intre diferite aparate psihice care intra in relatie intre ele si care fiind in legatura, poate aparea si ruptura.
@ Cristina: Imi lipsesc referirile la secvente clinice, daca vrei, dialogurile, cuvintele spuse de-o parte si de cealalta. Adica tocmai ceea ce face subiectul articolului tau. Ma simt neputincioasa fara citate. Dar ele implica riscuri, nu-i asa? Ce-ar fi sa comunicam pe gradiva prin semne? In felul asta n-am supara pe nimeni.
Pe cand un articol mai carnos?
@Ioana: Poate ca urmatorul articol ne va readuce in dialogul cu care ne-am obisnuit. Ma bucura totusi ca exista o comunicare constanta care leaga articolele intre ele, desi aparent nu exista serialitate. Seamana cu sedintele, nu? Unele sunt mai atractive, altele mai plictisitoare, unele sunt surprinzatoare, altele ermetice sau furibunde.
Cuvantul este intotdeauna un risc pentru ca el prin simpla sa formulare (chiar si mentala mai intai) a "ponegrit" deja un gand originar nepretuit prin faptul ca inca nu s-a nascut, dar este pe cale de a se naste.
Cred ca ma intrebi cum putem spune ceea ce este interzis a fi spus sau nu se poate spune.
Este adevarat ca in terapia psihanalitica de familie ajung adesea familii al caror copil nu vorbeste. Autismul este una dintre suferintele psihice, pe care le putej numi familiale si care beneficiaza de cel mai mare ajutor (dupa parerea mea) de aceasta forma noua de psihanaliza la care participa toata familia. Tacerea "spune" ceva desigur dar, din pacate, doar despre o alta tacere. Aceasta tacere din trecut este adesea un secret, ceva rusinos, infricosator etc despre care nu s-a putut vorbi si membrii familiei si-au proteja legaturile tacandu-l.