Intre
dvs cum v-ati gandit?
si
…poate discutam despre asta
nu exista nici o diferenta. Tot nu s-a dat un raspuns celui care a venit in fata analistului, idealizat. Si analistul este om, asa este. Totusi, se afla acolo in calitate de expert. E adevarat, Freud a promovat neutralitatea; totusi el este primul care s-a folosit de materialul obtinut in cadrul sedintelor pentru a-si face pacientii celebri. Iar analiza lui de dincolo de cadrul intalnirilor, a fost mai mult decat… analitica. Cele scrise ulterior, cuvintele folosite in descrieri si analize, pot fi spuse si pacientului? In alta ordinte de idei, consider ca analistul poate raspunde mai autentic la strigatul de ajutor al „pacientului” (pun intre ghilimele cuvantul pacient deoarece presupune un bolnav si in mod implicit o persoana competenta care sa poata sa il ajute sa „vada” si alte raspunsuri la boala sa). Cand „pacientul” transfera asupra analistului, solicitand un raspuns direct, acesta poate fi autentic, oferind raspunsuri empatice si variante posibile. Eu sunt pentru o sinceritate asertiva, care sa-i permita pacientului sa vada si alte variante la problemele sale
Cititi si Neutralitatea psihanalistului nu este un mit
In primul meu comentariu, legat de egalitatea dintre cele doua variante de raspuns acordate pacientului, nu am fost atenta (:)), si am scris
poate discutam despre asta,
desi am vrut sa fac referire la expresia folosita in articol:
…si poate vorbim despre asta.
Intreaga expresie –
eu nu stiu ce e mai bine pentru dvs, dar inteleg ce va framanta si poate discutam despre asta
– o gasesc la fel de neutra precum
dvs cum v-ati gandit,
iar in spatele ei se ascunde acelasi mesaj, doar ca imbracat in „haine” mai aratoase.
Eu nu stiu ce e mai bine pentru dvs.
– transmite mesajul ca
nu ma pricep la binele tau,
dar in spatele lui se ascunde mesajul
nu ma bag, nu risc, nu imi dau cu presupusul.
Dar inteleg ca va framanta ceea ce ma intrebati –
se vrea un mesaj asertiv, un umar intins, dar tot neutru si de la distanta, un mesaj de colaborare amabila si rece, ce nu permite trecerea liniei cadrului terapeutic, a liniei pacient-analist. Analistul isi pastreaza doar postura de analist si atat.
Si poate putem vorbi despre asta
– analistul care si-a pastrat postura castigat strategic, de analist, se ofera sa dea o mana de ajutor, pastrandu-si neutralitatea proaspat castigata. Dupa aceasta fraza, lumina este focalizata doar pe pacient, analistul ramand in umbra calda a neutralitatii.
Nu zic ca fraza nu poate da roade. Pacientul a primit, aparent, suficienta informatie pentru a se deschide spre colaborare si pana la urma cam asta este scopul principal.
Dar fraza ramane „aceeasi Marie cu alta palarie”: o „strategie de marketing”.
La Vocea Romaniei, Moga a spus unuia din echipa lui:
publicul te-a ascultat. Sa voteze cum trebuie.
Cantaretul a zambit fericit, dar de fapt „cum trebuie” poate insemna absolut orice.
La fel si psihanalistul ce foloseste fraza de mai sus: se arata vulnerabil si cooperant, dar in realitate el nu a iesit din conul de umbra, aratand solutiile magice asteptate de pacient.
[…]
legat de Freud, am incercat sa explic faptul ca in spatele neutralitatii impuse de cadrul clasic psihanalitic, avem pareri destul de bine conturate legate de pacient si cele expuse. Acestea reies chiar si din descrierile parintelui psihanalizei, pareri ce, sunt convinsa, nu au imbracat aceeasi forma in cadrul intalnirilor. Am incercat sa spun si sa intreb in acelasi timp – cat de sincer poate fi analistul cand este intrebat direct, fara sa raspunda la o intrebare cu o alta intrebare sau cu raspunsuri evazive.
Cititi despre Psihanaliza, Sigmund Freud, freudismul si psihanalistii
[…]
militez pentru implicarea psihanalistului. Modul in care se implica tine, mai departe, de calitatile, de „sinele analistului” si nu numai.
Raspunzand concret la ce ati intrebat, retoric, parerea mea este ca atunci cand pacientul intreaba concret, trebuie sa i se raspunda sincer. El, pacientul, sta „dezbracat” in fata analistului, prezentadu-si toate vulnerabilitatile, solicitand sa mai auda o parere, sa stie ca nu e nebun, ca e om, ca mai sunt si altii ca el, ca i se aude strigatul de ajutor, ca este inteles. In cazul de fata, nu orice parere, ci parerea unui specialist platit. Nu parerea unui prieten sau a unei rude.
Psihologul este, totusi, un lux pentru multi dintre noi, romanii.
Iar multi dintre noi ajung in fata acestuia nu pentru o simpla igiena mentala, ci in momente de rascruce, singuri sau impinsi de altii de la spate; vin intr-un moment in care nici ei nu stiu ce vor, ce sa ceara sau ce vor sa auda. Intr-un astfel de moment lasa garda jos si il intreaba pe specialist, dorind o clipa sa se vada ca intr-o oglinda.
Pentru a putea continua procesul terapeutic, este nevoie de aceasta sinceritate relationala, macar si pentru o clipa, pentru castigarea increderii.
In cabinetele din Bucuresti rasuna de multe ori aceasta intrebare: ce credeti despre ce v-am povestit? Si la fel de des se aude acest raspuns: dar dvs. ce credeti? Sau o mama ce si-a dus fiul la psiholog in urma consumului de droguri, intreaba: ce credeti despre ce ati discutat cu el? Raspunsul a fost: dvs. ce credeti? E fiul dvs.
Sunt situatii reale si ambele persoane nu au mai intrat in cabinetele respective a doua oara, desi procesul terapeutic presupune altceva.
Personal, daca ma intrebati despre modul in care ar trebui sa se implice un psihanalist, ma gandesc de pilda la niste documentare urmarite cu ani in urma, in care cuplurile erau consiliate in mod activ. Se statea de vorba cu ele, initial, dupa care cuplurile isi dadeau 3 note pe paliere importante, erau despartite si implicate in activitati de constientizare a sinelui celuilalt. De exemplu, discutii cu grupuri de persoane de sex opus, in cadrul carora erau expuse problemele lor, iar grupul isi dadea cu parerea despre cum ar fi reactionat in respectiva situatie, la fel ca sotul / sotia sau mai transant. Etc. Nu stiu daca ati urmarit si dvs aceste emisiuni (din pacate nu stiu cum se numeau sau pe ce canal tv erau).
O astfel de abordare, chiar daca pana la urma era un show tv, mi s-a parut mult mai aproape de „pacient”, permitandu-i sa vada si sa experimenteze variante. E ca un fel de „trezire”.
Daca as merge la psiholog, mi-ar place sa imi raspunda sincer la intrebari, sa imi ofere variante nu doar prin clasicile intrebari reformulate:
vreti sa discutam despre asta?
ce ati simtit?
ce credeti?
Am incredere ca psihologul poate mult mai mult decat atat.
Comentarii de Anonim la articolul „Sinele analistului, vector de influenta a influxului intersubiectiv si a contratransferului in campul analitic” de Codruţa Zerfas
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
🙂
Draga Dorin,
marketingul e o chestie urata. Urata. Nu trebuie pus pe acelasi plan cu psihanaliza. El nu presupune a astepta pana la momentul potrivit pentru a oferi o interpretare. El nu presupune testele de falsificare [e care orice psihanalist decent le face unei interpretari. Marketingul si "strategiile" lui sunt ansablu de inginerii pentru a-i inrobi cu obligatii pe "oamenii liberi". Marketingul e minciuna, manipulare si ipocrizie. Psihanaliza e exact la [polul opus.
Psihanalistul ar face marketing atunci cand si-ar face o firma luminoasa pe care ar scrie: "Aici se vinde fericire" sau "Toate problemele dvs. se rezolva in cabinet".
Ca psihanalistul isi doreste mai multi pacienti ceea ce ia-r creste valoarea onorariilor asta e adevarat! Dar asta e un comert traditional mai curand decat un marketing. Psihanalistul nu se imbogateste pe spatele pacientului inglobandu-l in datorii*. Marketingul da.
* Nu vorbim despre cazurile psihanalistilor care au pacienti bogatasi/magnati/oligarhi rusi 😀
Mi-au placut intotdeauna oamenii care stiu sa spuna "nu stiu" atunci cand nu stiu, ba chiar si uneori cand stiu. Starea de "a nu sti" e una creatoare, de cautare de sine si de adevar, nu una de fundatura si neputinta. Asa ca toata constructia argumentului mi se pare subreda. Cred ca cognitivistii au raspunsuri la toate intrebarile…
Nu-i asa ca inainte de a ne gasi terapeutul ne alegem tipul de terapie pe care-o dorim?
Eu m-am rugat căteva luni de un terapeut să-mi spună și mie ce crede, dar a refuzat, de fapt s-a tot eschivat… însă la ceva timp după ce am plecat m-a subat să mă intrebe dacă sunt de acord să scrie despre cazul meu sau așa ceva, oricum să-l facă public…Am refuzat, poate temăndu-ma de ce ar fi putut să spună la un moment la care eu imi mai revenisem, poate de supărare că i s-a părut mai important să străngă material pentru comunicările lui științifice decăt să mă ajute pe mine, deși eu aveam cea mai mare nevoie, că de-aia âl și plăteam… deci nu era că nu știa, nu știa ce părere să-și facă și de-aia evita… tot atunci mi-am amintit și că uneori, pe holul clinicii, unii din colegii lui se uitau la mine de parcă știau ce-i cu mine și ce caut acolo, numai eu n-aveam voie să aflu, n-am înțeles de ce…
Terapeuții sunt și ei oameni, mai evoluați sau mai puțin evoluați, ca-n orice profesie. Nu le crește nivelul conștiinței numai prin faptul că parcurg niște etape de formare, dimpotrivă, e de așteptat ca odată cu ele să vină și o oarecare dezumanizare, benefic acordării ajutorului profesionist. Că odată instalați în fotoliul de terapeut nu vor abuza de puterea pe care o au asupra pacientului, că îl vor trata ca pe un egal și nu ca pe un obiect, e o presupunere relativă, durează până la proba contrară. "Quis custodiet ipsos custodes?"
Dinspre partea cu colegii cărora le povestea despre dumneavoastră, însă, să mă iertați că vă pun la îndoială luciditatea. Dintr-un punct de vedere ideal, dacă tot i se fâlfâie de pacient pe care-l consideră o ființă inferioară, nedemnă de a accede la cunoaștere, la ce și-ar mai consuma timpul și bunătate de neuron vorbind despre el, adică așa, cu subiect și predicat, în condiții care le-ar permite altora să-l identifice ca fiind cutare, purtător de cutare boală sau cutare simptom? Mai aproape de realitate, orice cadindat la meserie știe un lucru: că trebuie să păstreze secretul profesional și în afara unor situații de excepție în care pacientul prezintă pericol pentru sine sau pentru alții, să nu-l divulge nimănui fără acord. Consecințele încălcării acestei obligații sunt grave, mergând până la pedepse. A și le asuma ar ridica, dincolo de legalitate sau deontologie, problema unor lacune de ordin intelectual, a unor găuri într-un instinct de conservare elementar, iar aici cred că suntem de acord că asta nu le lipsește… 🙂
La întrebarea : ”cine mă păzește de cel pus să mă păzească?” aș avea eu un posibil răspuns: colegii cărora terapeutul le cere ajutorul în cadrul așa-numitelor intervizări de grup. Aceștia e de dorit să existe, ținuți fiind, la rândul lor, de confidențialitate. Nu știu dacă răspunsul anterior a avut în vedere propriu-zis situația acestor supervizări colegiale, dar aș găsi absurd să se aducă în discuție încălcarea secretului profesional printr-o practică general acceptată de societatea de profil tocmai datorită rolului ei în reglarea intervenției terapeutice. Mă gândesc că terapeutului i-ar fi mai simplu să păstreze tăcerea, bănuiesc că e mai dificil să găsești colegi disponibili decât să te abții de la a-i consulta, dar dacă urmărești cu adevărat interesul pacientului, vei avea deschiderea și forța necesare pentru a cere ajutorul atunci când întâmpini dificultăți sau vei accepta să-ți consumi ”timpul și neuronul” în discuții uzuale numai de dragul de a preveni riscul unor derapaje gen ”abuz de putere”. Deci cred că nu putem să ne-ntrebăm cine ne apără de cel care ne apără și în același timp, să avansăm o viziune hilar-absurd-radicală împotriva oricărei forme de dezvăluire, chiar și atunci când se produce între egali cu intenția verificabilă de a se pune mai cu folos în serviciul problematicii clientului. Nu? Sau poate ar fi mai bine să-l întrebăm pe el dacă e de acord să ne consultăm cu colegii atunci când simțim nevoia, pentru că, se știe, binele făcut cu forța devine agresiune (deci, infracțiune 😊)
Noroc ca nu sunt terapeut de orientare freudiana, ca n-as fi putut sa va raspund, educatia profesionala m-ar fi ghidat catre tacere. 🙂 Dar cum nu sunt, imi acord libertatea urmatoarelor raspunsuri:
1. Nu m-am intrebat in acelasi timp, ci in doi timpi, daca observati am lasat spatiu intre pastile.
2. Desigur ca in principiu nu la supervizarile profesionale m-am referit. Am reactionat mai degraba la un scenariu salbatic si caricatural (asa l-am perceput eu) in care colegii terapeutului se uita cu subinteles la pacientul tinut in ignoranta.Intentia constienta a fost de a reduce la absurd niste temeri ridicole, nu de a ataca in vreun fel colaborarea intre terapeuti, institutionala sau informala, dar pastrand totusi un cadru prestabilit, protejat si asigurator atat pt terapeut cat si pt pacient.
3. Sunt de acord ca ni io pozitie nu tb absolutizata, dar asta e valabil si pt cea care systine neconditionat astfel de consultari, neglijand potentialul lor contratransferential: De ce simte terapeutul nevoia unui al treilea desi se vrea neutru si se prezinta pacientului ca sfinx? De ce nu poate ramane el singur fata cu pacientul asa cum sta pacientul in fata lui -indiferent ca vb de un individ sau un grup- daca tot pretindem ca vindecarea nu se produce decat in interiorul relatiei – pe cat permite ea, in limitele ei (care sunt limitele amandurora), dincolo de care orice miza terapeutica inceteaza?
Sa ne imaginam ca pacientul face ceva tulburator, de ex, frecvent in sedinte se apuca sa manance. Putem, nu zic, ca in loc sa discutam cu el direct, sa ne adresam coleilor in legatura cu acest comportament, care si-ar da cu parerea dupa cate cunosc si ei si pot sa banuiasca. Dar oricata stiinta, experienta si bunavointa ar avea, motivele ar putea sa le scape: s-ar putea gandi bunaoara la nu stiu ce cauze engmatice, desi ele sunt nemijlocit metabolice (stiu, veti zice ca niciodata nu-i asa!), le pot interpreta in cheia jargonului specific desi ele nu se lasa astfel fortate. Ideea e ca oricat de neajutorat s-ar simti terapeutul, ceilalti sunt si mai prost plasati. Ei nu cunosc si nu simt pacientul in felul acela netransmisibil prin obiectivarile la care recurge profesionistul cand expune cazul. Daca e in regula sa lasam pacientul sa fiarba in suc propriu noi de ce ne-am grabi sa evacuam si n-am pastra subiectele in cadrul in (din?) care-au rasarit? Poate tocmai straduindu-ne atat sa ajutam si sa preintampinam orice greseala pierdem din vedere pacientul cu posibilitatile lui de a se lasa ajutat.
4. Revazand cele scrise la pct.3. imi dau seama ca am alunecat de la chestiunea de etica catre una de oportunitate. Poate fi si acesta un indiciu ca masura eticii terapeutice e data de interesul major al clientului si sa nu uitam ca premisa de la care am pornit o reprezinta un pacient care se-ntreaba despre cum ar tb sa fie implicat in propria-i cura, al carei simt il are mai bine ca oricine, chiar daca inca nu-si da seama, chiar daca inca nu poate sa se exprime si incearca sa gaseasca aceste modalitati de expresie cu ajutorul terapeutului
5. In fine, dincolo de toata dialectica despre cum, unde si cat poate terapeutul sa dea in si din terapie, complexa cat sa umple paginile unei carti (daca nu s-ar fi scris atatea!), va dau dreptate ca e preferabil ca el sa ceara ajutor atunci cand simte ca are nevoie decat sa evite s-o faca. De fapt ma tem ca subiectul aparentei conradictii e mai mult teoretic, ca practic nu atinge decat o zona de interes f.f. restransa, terapeutii fiind in general fii te discrete si ocupate, mai putin inclinate spre impartasirea spontana a experientelor profesionale si devoalarea cazurilor problematice. E recent cazul unui criminal care era in terapie cand si-a omorat nevasta pe care o teroriza de ceva timp si nu stiu daca terapeutul s-a gandit sa sesizeze cuiva iminenta pericolului, dac-ar fi putut sa-l sesizeze si el…