Oare infinitul se poate numara?

Voi aborda in acest articol temporalitatea si modul in care este perceputa ea in procesul terapeutic grupal, ca un fir care ne permite sa accedem in spatiul familial sau grupal pentru a depista dificultatile care apar in constructia legaturilor. Temporalitatea familiala reflecta ritmul schimburilor intra-familiale si extra-familiale care se repeta in transfer. Astfel formele legaturilor care apar intre generatii pot produce spatii psihice de complementaritate, spatii suprapuse sau chiar rupturi transgenerationale.

Pentru a sustine abordarea teoretica a acestui concept, voi reda cititorului fragmente clinice, care insa nu reflecta secvente clinice reale, ci fragmente construite ulterior reunind mai multe aspecte similare.

Copilul: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 30
Terapeutul: ai putea sa-mi spui ce numeri?
Copilul: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15…
Terapeutul: poate oameni, poate ani
Copilul: vreau sa vad daca pot ajunge la infinit. Oare infinitul se poate numara?

Foarte cadentat, copilul pune in evidenta o ritmicitate. La ce se poate referi aceasta:
Intr-o prima ipostaza ne putem referi la temporalitatea sedintelor.

Ne vedem data viitoare

insoteste de fiecare data sfarsitul unei sedinte. Aceasta repetitie verbala, dar si temporala creeaza un cadru stabil si securizeaza, caci orice inceput este pus mai intai sub semnul unui iminent sfarsit. Procesul terapeutic declanseaza angoasele de pierdere si de atac si terapeutul poate fi resimtit ca un intrus care pune in pericol legaturile familiale prin insistenta lui de a propune un acordaj acolo unde este haos. Poate ca ceea ce numara copilul sunt intalnirile noastre. De cate ori ne-am intalnit pana acum? De cate ori ne vom mai intalni?

Copilul: ce se intampla daca desenez pe masa?
Terapeutul: ceea ce desenezi va ramane acolo
Copilul: atunci vreau sa ramana aici pe masa
Terapeutul: ti-e teama ca dupa ce pleci te voi uita, nu imi voi mai aduce aminte de tine
Copilul: da, as vrea sa iti amintesti de mine mereu

Organizatorii sincretici ai aparatului psihic grupal se structureaza in baza unui protoritm care este primul continator; acesta indeplineste o functie de filtru si de transformare. In acest sens, spatiul psihic grupal infantil se structureaza initial pe un protoritm, in baza caruia se diferentiaza un „pre-obiect” si un „pre-eu”, dupa terminologia lui Tustin. Protoritmul este una din formele de reprezentare psihica.

Structurile protoritmice permit transformarea legaturii narcisice in legatura obiectala si prin consecinta permit diferentierea nivelurilor diferite ale invelisului psihic. Aceste structuri ritmice functioneaza ca spatii de sprijin (etayage) cand ele pastreaza un ritm constant si ca spatii de retragere a sprijinului (desetayage) cand ele sunt aritmice. In primul caz ele au un rol de continere si in al doilea de continator, ceea ce permite diferentierea intre continator si continut. Acest efect organizator sau dezorganizator al ritmului da spatiului grupal o functie de sprijin sau de retragere a sprijinului.

Apoi ne putem referi la temporalitatea generatiilor, la diferentele dintre membrii familiei si dintre generatii care in situatii de suferinta adesea se anuleaza si se transforma intr-o functionare simbiotica. Copilul putea numara cati ani are el, cati ani au parintii lui, cati ani are terapeutul. Oare el este mic, dar ar putea fi si mare? Ar putea fi chiar acum sau va trebui sa astepte? Este vreo diferenta intre el si adulti?

Diferentele organizeaza functionarea legaturilor familiale, iar in situatiile problematice se mobilizeaza aparari primare precum negarea diferentelor si a temporalitatii. Toti sunt la fel, modalitatea de functionare este una sincretica fraterna, iar timpul este incremenit intr-un trecut care devine un prezent permanent. Nu exista schimbare, nu exista transformare, totul este inghetat. In masura in care procesul terapeutic reuseste sa construiasca un continator solid, grupul poate mobiliza un proces de devenire, isi poate rescrie istoria de acolo de unde s-a intepenit datorita suferintei si confuziei.

Si ne mai putem referi la temporalitatea produsa de alternanta grup-individ, suntem un grup inainte de a fi un individ, dupa cum spunea A. Ruffiot, si acest lucru determina un acordaj permanent intre un registru intrapsihic si unul intersubiectiv.

Copilul se poate intreba: sunt doar eu aici sau suntem mai multi? Vin doar eu la tine sau mai vin si altii? Poate ca numara oamenii care vin la mine, oamenii de care este inconjurat.

Copilul: de unde apar mereu alte foi?
Terapeutul: le aduc eu cand se termina celelalte
Copilul: pai si de ce se termina ca eu nu le desenez pe toate?
Terapeutul: pentru ca deseneaza si alti copii pe ele

Plecand de la acest acord intre diferitele registre psihice, Pichon Riviere a introdus conceptul de grup intern.

Viata mentala inconstienta este rezultatul interactiunii intre obiectele interne (grup intern) in permanente interactiuni dialectice cu obiectele lumii exterioare. Acest ansamblu a relatiilor internalizate sufera actiunea mecanismelor si tehnicilor defensive si constituie grupul intern care, cu relatiile sale, ajunge sa constituie continutul fantasmei inconstiente.

Grupul intern ar fi atunci scena dramatica a fantasmelor inconstiente care apar din raporturile interiorizate, fantasmate, a reprezentarilor grupului real.

Invit cititorul sa reflecteze impreuna cu mine la sensul intrebarii privitoare la infinit. Sa fie o intrebare cu privire la inceput si sfarsit? Sa fie o intrebare privitoare la limite? Sa fie o intrebare privitoare la aici si acum versus candva departe