Dacă aş mai fi cronicar la Le Monde, i-aş acorda un spaţiu amplu cărţii Pacienţii lui Freud de Mikkel Borch-Jacobsen. O carte cu dublul merit de a se citi ca o colecţie de povestiri în genul lui Schnitzler sau Zweig şi de a ne oferi portretele din alte vremuri a treizeci şi unu de pacienţi ai lui Freud, despre care cunoaştem azi suficient pentru a putea întreprinde astfel de demersuri biografice.
Vieţile celor care au aşteptat de la Freud o ameliorare a suferinţei lor nu au avut nici mai mult, nici mai puţin succes decât ale altor muritori. Fiecare cu dezastrul său, în felul său – iar psihanaliza nu schimbă cu nimic asta. Un lucru de care Freud era conştient, chiar dacă istoriile de caz oferite publicului erau cu happy end, spre a asigura publicitatea descoperirilor cu care aspira să cucerească lumea.
Adept al unui nihilism terapeutic foarte răspândit la Viena, el făcea dovada unui cinism inviorator. Astfel, atunci când Edoardo Weiss, întemeietorul Societăţii Psihanalitice Italiene, i l-a trimis pe vărul său, Bruno Veneziani, homosexual şi cocainoman, pentru a-l lua în analiză, Freud i-a scris că
viitorul lui [Veneziani] este să piară din cauza exceselor sale
şi că o analiză, după alte câteva încercări nereuşite, i se pare perfect inutilă. Ar fi mai bine, spune Freud, dacă Weiss i-ar da ceva bani lui Veneziani şi l-ar trimite în America de Sud pentru a-şi împlini destinul.
Intrigat, Edoardo Weiss a vrut să ştie ce anume înţelegea Freud prin „a-şi împlini destinul”. Răspunsul a fost mai tranşant decât poate şi-ar fi dorit: fie închisoarea, fie sinuciderea… sau ceva pe-acolo.
Urmărind întreaga afacere, scriitorul Italo Svevo a fost in masura să tragă o concluzie pertinentă – psihanaliza e o bună materie primă pentru un roman, dar nu şi o cale nimerită pentru vindecare.
Mare om, Freud, dar mai util pentru romancieri decât pentru pacienţi.
Şi, într-adevăr, nu există nici un leac pentru viaţă. Iată care ar putea fi concluzia amară şi totodată amuzantă a acestor treizeci şi unu de destine care au trecut pe la locatarul din Berggasse 19.
 Roland Jaccardeste scriitor. Nihilist, a fost un apropiat al lui Cioran şi Louise Brooks. A scris mult despre psihanaliză. Trăieşte la Paris. |
DE ACELAŞI AUTOR
Toate articolele acestui autor
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
Hmmm, interesant si provocator. Ideea e ca Freud nu prea a fost bun ca doctor si ca chiar si el se vedea foarte cinic in meserie. Poate pacientii lui Freud nu s-au vindecat, dar asta nu inseamna ca suferinta multora nu a fost ameliorata. Cred ca in cazurile lui Freud se vede din cand in cand o ameliorare a suferintei. In cazul Annei O, din cate stiu, a scazut intensitatea catorva din simptome.
Nici un pacient nu se poate "vindeca" prin psihanaliza decat metaforic. Evident, si pentru faptul ca tulburarea psihica nu (mai) este o boala. Ad litteram doar de booli te poti vindeca.
Iar in materie de echilibru adus psihanaliza poate aduce oarecare ameliorare. Ameliorarea simptomelor nevrotice asa cum s-a consemnat la pacientii sai nu a rezolvat problema de fond. Dupa cum am mai spus "Omul cu lupi" a scapat de "varful icebergului" al nevrozei si a ramas cu baza paranoid-evitanta. Pentru mine aici e grosul– aici ar trebui umblat iar psihanaliza clasica are putine instrumente de ameliorare in aceasta zona. Solutia pe care o vad in acest moment este umanizarea mediului social si vizeaza termen lung
>Nici un pacient nu se poate "vindeca" prin psihanaliza decat metaforic. Evident, si pentru faptul ca tulburarea psihica nu (mai) este o boala. Ad litteram doar de booli te poti vindeca.>
Ei, asta-i buna…
Daca Nu vindeca atunci care mai e rostul ei?Ce face ea BUN ptr clienti ,CU CE SI CUM II AJUTA?????
Nu cred ca articolul lui Jaccard, un text mai mult filosofic sau metapsihologic, trebuie luat literal, ca o fisa clinica. Bineinteles ca psihanaliza isi are eficacitatea ei.
Eu as vedea mai degraba sensul provocator la care se referea Bogdan, fortarea cliseelor curente si a asteptarilor magice, dezidealizarea inceputurilor psihanalizei si a mitului fondator si adoptarea unui relativism terapeutic.
Pe de alta parte, nu trebuie uitat ca autorul se declara neonihilist, din stirpea lui Cioran, iar "cinismul inviorator" al lui Freud si concluzia ca "viata nu poate fi vindecata" trebuie citite si in aceasta cheie.
Cred ca avem de-a face si cu un exemplu de situatie in care se recunoaste neputinta, aceasta prin o buna cunoastere a limitelor, a diferentelor intre ceea ce se poate si ceea ce nu. Aceasta recunoastere/cunoastere as privi-o mai degraba ca pe un element esential care poate caracteriza doar o persoana suficient de sigura de sine dpdv profesional. Desi cu totii sau o majoritate poate ne-am dori o solutie universala de rezolvare a problemelor, acest panaceu universal nu exista. Competenta reprezinta o recunoastere a ceea ce este posibil la un moment dat fata de problematica unei persoane si luarea unor decizii in consecinta. Ca si in orice alta situatie, absenta statutului de panaceu universal nu diminueaza eficacitatea metodei fata de persoanele care pot beneficia de ea:)
Da, foarte de acord cu ce spuneti.