Prin anii şaizeci-şaptezeci era foarte prezentă antipsihiatria. Nu reiau aici toată discuţia. În mare, critica psihiatriei era sau de tip Thomas Szasz (boala mintala nu există, există doar boli neurologice sau abuzuri flagrante care distrug vieţi), sau făceau o analogie de tip marxist: bolnavul mintal este analog proletarului, psihiatrul analog capitalistului care-l exploatează. Existau tot felul de „comitete de actiune psihiatrică” mai mult sau mai putin radicale. Unele refuzau să vorbească cu „exploatatorul”; altele acceptau discuţia. În Franţa, unde am fost eu pe la începutul anilor ’70, existau terapii de grup în care era acceptată o implicare a bolnavilor în gestiunea instituţiei. Evident, era pusă în discuţie şi familia, ca locul prin excelenţă al alienării insului. Dennis Cooper anunţa „moartea familei”.
În ce mă priveşte, consider că critica antipsihiatrică – aşa excesivă, doctrinară cum a fost – a făcut bine psihiatriei în genere. A permis o autocritică a psihiatriei, a făcut ca spitalul-azil să fie scos din centrul dispozitivului psihiatric şi înlocuit cu forme ambulatorii de terapie, mai umane. În genere, constrângerea s-a diminuat, teama faţă de „nebun” s-a diminuat şi ea. Interesant deajuns este că statele au profitat de antipsihiatrie spre a diminua bugetele sănătăţii mintale. Un guvern de dreapta a desfiinţat spitalele psihiatrice de stat în Italia, sub influenţa unui antipsihiatru de extremă stângă, Bassaglia. Statul a profitat de exigenţa libertară!
Actualmente, cu exigenţele „securitare” care predomină, psihiatria libertară dă înapoi. În Franţa condiţiile tratamentului obligatoriu au fost facilitate, începând din 2011. Psihofarmacologia ţine încă discursul „dozelor mari”, atunci cand, mi se pare, ar trebui să adopte o politică minimalistă (cea mai mică doză utilă). Şi psihoterapia bazată pe condiţionare este mai constrângătoare decât teoriile psihanalitice.
Antipsihiatria era plină de prejudecăţi ideologice, dar a atras atenţia asupra unor vicii fondatoare ale azilului. A fost un reflux al violenţei. Nu este exclus ca mareea securitară să continue.
 Ion Vianueste psihiatru, romancier, memorialist, eseist, un observator constant şi atent al vieţii intelectuale şi publice de la noi şi de pretutindeni. |
DE ACELAŞI AUTOR
Toate articolele acestui autor
Foto: Michalina Czarniecka, In psychiatric hospital
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
Feminism, antipsihatrie, comunism și anti-comunism, sunt desigur poziții extreme de multe ori frizând fanatismul, dar care reușesc să atragă atenția asupra unor problematici social-umaniste. Nu e drept ca femeia să nu poată vota, este un act de cruzime sechestrarea bolnavului psihic, nedreptățile sociale nu-și mai au locul în timpurile pe care le trăim, nu? O poziție extremă obligă societatea să privească, să reflecteze iar apoi să acționeze. Dar ca orice credință nu trebuie fanatizată. Mișcările mai sus menționate au avut rolul lor în a pune pe masă problema, schimbările se produc, în schimb, lent și au nevoie de înțelepciune. Spitalizarea și tratamentul psihiatric sunt uneori un pas necesar iar psihoterapeuții și psihiatrii pot lucra foarte bine împreună. Doar scopul este același, nu?
Petruța Gheorghe
Din cate stiu eu Th Szasz spune ca boala mintala nu exista in sensul in care vrea medicina, adica nu e comparabila cu o boala somatica si nimic nu-i confirma statutul de boala. De aici deduce ca medicina nu ar trebui sa-si aproprieze aceste probleme si ca a facut-o doar din cauza conditiilor istorice.