…daca cineva simte ca il umilesti, asta nu e numai ce simte el, ci ceea ce se intampla in relatia cu el.
Exista o scena din Eu cand vreau sa fluier, fluier (r. Florin Serban, 2010) care nu ma lasa sa dorm. E o scena care rupe ceva din mine. E o scena care imi aduce aminte de o replica care ma pune pe jar. Sau de o situatie la care ma intorc si pe care o lucrez in minte sa o fac sa se intample altfel. Si care imi aduce aminte de anumita naivitate pe care am avut-o. Exista replici, fapte, incidente, filme care iti vin in minte obsesiv. Pare ca mintea se invarte usor in cerc si nu stii incotro te uiti. Pare ca ceva se declanseaza dincolo de vointa ta si pare ca un cerc sau o trauma, incepe se contureze. Pare ca incerci sa clarifici ceva important si un ceva nenascut vrea sa isi faca loc in minte.
Acum cateva momente citeam un pasaj dintr-o carte. Un adolescent in Kafka on the Shore se pregateste sa fuga de acasa si, obsesiv, isi organizeaza fuga. Mintea imi e prinsa in lumea lui Murakami si sunt activ in ea. Construiesc lumea asta si alunec in placerea de a ma identifica cu tanarul din poveste. Ma vad cum fac rost de bani si cum ma duc la sala sa imi umplu pectoralii de cincisprezece ani ca sa par mai in varsta. Traiesc in Tokio, in lumea atat de intensa a unui baiat japonez. Totusi, ceva se intampla. Imi dau seama deodata ca sunt intr-un alt loc. Sunt iesit din lumea imaginara si mintea imi este goala. Realizez ca disociez. Ce s-a intamplat? Ma intorc la text si vad ca timp de un pasaj bun mi-am pierdut atentia. Am ramas inconstient ceva vreme. Ma intorc la pasaj si vad ca in el adolescentul isi descrie cosmarul unui inec. Il descrie incet, cu atentie, pas cu pas si cu detalii infioratoare. Stiu ca ma sperie ingrozitor inecul si ca am amintiri teribile despre cum era sa ma inec. Realizez ca mintea mi-a alunecat imediat intr-o aparare, s-a distantat de o memorie poate traumatica. Am alunecat intr-un gol, dintr-o lume care era anterior plina, cu zgomote si mirosuri tari, intr-un spatiu fara granite si consistenta.
Ciudat, dar senzatia asta de alunecare in gol nu e cu mult diferita de senzatia intensa de iritare intelectuala cu care am inceput. Ele par fundamental diferite, pentru ca una semnaleaza o excitare, un stimulent pentru gandire si cealalta o pierdere, un gol. Exista insa o calitate comuna care le face inrudite. Amandoua indica ca ceva diferit de constiinta pare ca preia fraiele mintii. Mintea e ocupata fie de un spatiu alb sau de o iritare care pare greu de oprit. Un altceva intervine in fluxul constiintei. O senzatie de fragmentare sau senzatia ca lumea pe care o locuiai anterior, plina, cu un contur clar, incepe sa devina neclara. E ca si cum ma uit la un televizor care deodata e bruiat. Imaginea isi revine din cand in cand, dar un eveniment nou pare ca semnaleaza o prezenta neobisnuita, un continut straniu, un continut inconstient. Vestea buna este ca ceva nou, ceva ce nu a fost anticipat apare in minte. Un teritoriu disociat apare in campul perceptiei. Un disociat este senzatia de rupere de fir care face ca lumea pe care am luat-o de-a gata sa se opreasca. Deodata, altceva se invarte in mintea noastra.
Dar sa ma intorc la Eu cand vreau sa fluier, fluier. Exista o scena in film care produce un scurt-circuit in mine. E ca si cum stiu ca daca ascult cu atentie la cum imi reactioneaza corpul, daca imi simt respiratia, daca stiu sa realizez ca mana imi devine mai fierbinte, ca durerea din spate se accentueaza, daca sunt atent la ce imi spune corpul, o sa inteleg ceva nou. O sa pot sa merg pe urma unei memorii si o sa simt ceva nou despre mine. O sa ma vad in trecut ca diferit, si nu neaparat marcat de rusine sau vina. O sa pot sa inteleg mai bine conditiile in care am actionat. O sa am mai multa intelegere fata de mine.
Eu cand vreau sa fluier, fluier e un film care, cum ar spune Georgiana, e despre iubire, ura, violenta, frica, abandon, pedeapsa, dorinta, sex, memorie si trauma. E o poveste in care un tanar intr-un penitenciar devine violent pentru a evita ceva ingrozitor care i s-a intamplat in trecut. E un film in care ni se arata cum un om este umilit si traieste intr-o stare permanenta de frica si ura, si care izbucneste violent. Scena-cheie a filmului, cea care ma irita pe mine si ma face sa scriu noaptea, este scena in care tanarul explodeaza. Un profesor, un asistent social, discuta de la egal la egal cu Silviu, personajul principal. Silviu traieste de ani buni fara sa aiba contact cu cineva care il trateaza ca pe un egal. In momentul contactului cu cineva care il vede ca pe un egal, Silviu devine agresiv si aluneca imediat in violenta generalizata (loveste un gardian, ia o studenta ostatic). Exista ceva extraordinar in scena asta. De obicei, ni se spune ca violenta vine din umilinta, din senzatia ca nu esti indeajuns, ca cineva iti ameninta viata. La umilinta si violenta se raspunde cu violenta. Acum, partea cu adevarat geniala din scena la care ma refer este ca Silviu nu explodeaza cand este umilit, ci dimpotriva, cand este tratat ca un egal. Violenta vine intra-adevar din rusine si umilinta, dar momentul-cheie al exploziei nu este unul in care Silviu este umilit din nou, ci momentul cand este tratat frumos, cu respect si chiar cu bunatate.
Ideea fascinanta si extraordinara din film este ca violenta aici nu se produce cand esti rau fata de celalalt, desi radacinile sunt in faptul ca esti umilit, ci cand esti bun, generos si il tratezi pe celalalt de la egal la egal. Scena asta cred eu ca vine in rasparul unei intregi traditii de morala si terapie in care il ajuti pe celalalt daca esti bun, daca il contii, daca il mentalizezi, daca poti sa ii intelegi suferinta. Asistentul din film tocmai asta face, vrea sa il ajute pe Silviu, vrea sa ii intinda o mana de ajutor, vrea sa il trateze altfel decat il trateaza tovarasii, gardienii sau directorul. Profesorul il trateaza cum vrem sa fim cu totii tratati, dar ceea ce se intampla este ca Silviu devine violent.
Un mod de a privi scena asta este sa folosesc ideea lacaniana de „interventie in real a fantasmei” (poate ma ajuta Alexa aici, daca nu e clar). Ce se intampla in film? Silviu, pentru ca este umilit de toate lumea, dezvolta o lume fantasmatica in care el poate sa scoata o tanara la cafea si sa aiba sex salbatic cu ea. In lumea in care Silviu este torturat cu precizie de unul din tovarasii de penitenciar, fantezia in care Silviu este normal, ca noi, privitorii, este singura fantezie care il face sa mearga mai departe. Silviu vrea sa fie normal. El nu vrea ca fratele lui sa repete viata lui urata si vrea sa aiba o relatie fireasca cu o femeie. Dar conditiile unei fantezii este ca ea este doar fantezie si ca trebuie sa functioneze ca alternativa la realul obisnuit a lui Silviu. Momentul de contact cu profesorul, momentul cand este tratat cum ar vrea Silviu sa fie tratat, normal, de la egal si poate cu bunatate face ca fantezia sa intervina in real. Izbucnirea a ceea ce era doar fantezie pana atunci, interventia unui fantezii in real, este cea care destabilizeaza lumea lui Silviu. Ceea ce reprezenta doar un lucru drag in imaginatie devine realitate si ia pe sus lumea lui Silviu. Prin urmare, Silviu devine violent.
Dar cred ca mai exista un mod de a ne uita la violenta lui Silviu. Mi se pare ca a intelege lacanian scena nu ne arata de fapt ca violenta lui Silviu este si o reactie inter-personala, nu numai intrapsihica. Dar pana la o a doua interpretare, lasati-ma sa va spun o poveste despre mine. Scena cu Silviu mi-a adus aminte de o scena pe care tot o rod eu in memoria mea. Lucram ca asistent universitar la o universitate particulara in Bucuresti, poate sa fie opt ani de atunci. Aveam 26 de ani, eram foarte boem, foarte placut si luam foarte serios ideea de egalitate si respect. La unul din seminariile pe care le tineam, aveam un student foarte vocal, si, cred eu, foarte ranit narcisic. Senzatia pe care am avut-o in seminar era ca tanarul putea sa izbucneasca neasteptat, sa explodeze. L-am tratat egal, fara sa reactionez multa vreme, ca pe ceilalti studenti. Studentul era foarte agresiv si avea inteligenta sa ii coalizeze pe ceilalti studenti impotriva mea. Senzatia pe care am avut-o era ca eram dat peste cap si ca nu stiu ce sa fac. In final, am ajuns la un conflict deschis cu el, care nu a avut nicio o solutie. Multa vreme am crezut ca studentul reactiona la problemele din familie si la alte lucruri din viata lui. Asta, evident, se intampla, dar nu mi-a trecut prin cap sa inteleg ca el reactiona la mine si la raportul de putere dintre noi. El reactiona tocmai la egalitarismul meu, care intindea o mana de ajutor si pe care il vad condescendent acum. El reactiona la mine care ii spunea in subtext: uite, poti sa vorbesti articulat, poti sa fii destept, daca faci ce ti se cere. Vii la seminar, iei note si mergi mai departe. Ce cred ca mi-a scapat este ca pentru studentul de la seminar nu exista un mai departe asa cum il imaginam eu. Poate ca violenta lui fata de mine era un semn ca nu toata lumea urmeaza calea lui „diploma, faci bani si esti civilizat.” Poate ca studentul meu reactiona la colonialismul meu egalitarist, care ii sugera ca poate sa fie altceva, in conditiile in care el traia intr-o alta lume. Problema cu egalitatea pe care o propuneam eu este ca nu intelegeam lumea lui, nu intelegeam ca tipul meu de egalitate poate sa fie simtit ca violenta, ori ca umilire. Pentru studentul meu, atitudinea mea egala era o forma de umilinta, similara cu cea a trait in alte contexte. Si dupa cum spun psihanalistii mei relationali, daca cineva simte ca il umilesti, asta nu e numai ce simte el, ci ceea ce se intampla in relatia cu el.
Revenind la Silviu si la scena exploziei lui violente, eu vad atitudinea egala, de respect, a profesorului ca o forma de umilire. Pentru Silviu, bunatatea si respectul pe care le simtea erau impachetate intr-o forma subtila, condescendenta, de a ii spune: eu nu te vad, eu nu te inteleg. Egalitatea nu era decat un mod de a transmite ca
nu imi dau seama ca exista relatii de putere intre noi, ca nu imi dau seama de contextul in care tu esti si ca prefer sa te tin la distanta.
O alta forma de comunicare este:
Esti egal, dar imi esti in acelasi timp si indiferent.
Ce putem sa invatam din filmul lui Florin Serban este ca egalitatea si respectul sunt o relatie inter-subiectiva, care este mult mai greu de atins decat exersand formal egalitatea. O egalitate formala poate sa duca la violenta, iar violenta nu este neaparat un rezultat al lipsei de tratament egal, cat o consecinta a unui tratament egal. Fara o cunoastere corecta a raportului intre cel care exercita egalitatea si cel care o primeste si fara o cunoastere a conditiilor si relatiilor de putere intre parteneri, egalitatea este umilinta. O intelegere relationala a egalitatii ne arata ca ea este un eveniment inter-personal produs de doi oameni aflati intr-un proces pe care ei insisi nu il cunosc.
(Pentru Dorin, ca sa inteleg ce e cu disociatul)
 Bogdan Popaeste pasionat de psihanaliză, nu îi plac republicanii americani, iar pe Gradiva încearcă să îşi dea seama de ce. |
DE ACELAŞI AUTOR
Toate articolele acestui autor
*
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
…si mai este si perspectiva britanica, care spune ca tratamentul uman al profesorului a indicat inconstient o capacitate superioara de continere, ceea ce a determinat ca toata violenta necontinuta din interiorul/trecutul lui Silviu sa iasa la suprafata, ademenita de posibilitatea unui altfel de raspuns decat pana atunci. Acelasi mecanism care explica, de exemplu, de ce femeile abuzate intra in depresie in momentul in care ajung in adapost (intr-o situatie securizata). Trebuie sa recunosc ca, afectiv, sunt mai atasata de aceasta perspectiva. In ceea ce priveste dreptatea sau adevarul, experienta de pana acum ca psihanalist si psihiatru m-a invatat ca nu exista asa ceva in absolut…
Foarte interesant, Bogdan. Nu ma gandisem la scena in felul asta
Ca de obicei autoanalitic in textele tale.Interesanta propunere, si pe mine m-a surprins foarte tare evenimentul atunci cand am vazut filmul. Imprevizibilitatea eroului se cere explicata. Mi se pare ca si perspectiva ta, Bogdane – rusine, umilinta, si cea a Ioanei L. sunt valabile. Intrebarea mea ar fi daca cele doua poribilitati se exclud sau nu.
As adauga la felul vostru de a vedea lucrurile si explicatia mea. Momentul "confruntarii" cu un obiect continator asa cum pare a fi profesorul il provoaca pe tanar care se vede fortat sa iasa din repetitia sado-masochista (biecunoscuta si asumata constient) si sa intre in paradigma resentimentului, a imposibilitatii de a primi oferta profesorului cu recunostinta. Invidia nu-i permite un asemenea pas inainte in relatie. Ura pe care i-o trezeste mila (de ce nu?) profesorului vine tocmai din faptul ca situatia lui existentiala e blocata, e fara speranta imediata, e fara solutie previzibila.
Ceea ce propun eu e un soi de dubla perspectiva. Profesorul ofera usor si fara a lua in calcul pralalizia psihica a tanarului, ca si cum acesta ar fi doar un idiot daca n-ar pricepe cu cata generozitate ii ofera increderea lui, iar baiatul refuza un dar care pentru el e otravit de imposibilitatea fructificarii.
Tanarul se simte, si aici Bogdan a intuit foarte bine, neinteles, ca si cum pentru profesor nu ar exista ca fiinta incarcerata, cu probleme mari si diverse. Motiv pentru care isi expune problemele cu generozitatea punerii in act.
Nu e nimic imprevizibil in reactia tanarului, desi am fost foarte surprinsa, recunosc. De aici am avea multe de invatat, cred.
De acord cu Ioana Lazar, cand zice ca violenta necontinuta a lui Silviu a iesit la suprafata in momentul contactului cu profesorul. Unde sunt mai putin sigur este daca profesorul a avut o capacitate superioara de continere. Acolo, cred, ca sunt sceptic. Ce spun eu este ca Silviu nu numai ca s-a simtit umilit, dar ca "a fost" umilit. Adica, poate o alta interventie decat cea generoasa, buna, deschisa a profesorului, ar fi dus la o altceva decat momentul de sociopatie. Altfel, imi place ca Ioana este atasata de britanici, si tin minte ca l-a tradus fain pe Winnicott.
Imi place incercarea Ioanei M. de a media aici. Unde cred ca are mare dreptate este ca cei doi construiesc un moment al ne-intalnirii, si invidia si ura sunt parte importanta a ne-intalnirii. Dar eu inca insist pe ideea ca poate momentul ar fi putut gandit/derulat altfel. Tu pari sa crezi, cumva determinist, asa te citesc eu aici, ca tanarul nu poate sa fructifice darul. Ma gandesc ca poate o alta dinamica inter-personala nu ar fi dus neparat la izbucnirea conflictului.
T. Dora: ma bucur ca ai vazut scena altfel.
Cred ca, Bogdan, ai pus degetul pe rana spunand ca nu crezi ca profesorul a avut o mai buna capacitate de continere. Da, am putea reflecta la disponibilitatea de intelegere afisata care nu e totuna cu continerea. Poate Bion ar zice ca cel care isi afirma prea deschis capacitatea continatoare se afla intr-o defensa.
Daca incercam sa fim onesti cu noi si cu ceilalti ar trebui sa putem gandi ca nu suntem deschisi oricui, in orice conditii, si ca avem uneori portiuni, spatii psihice, pe care le refulam din dorinta de a corespunde unui ideal mai mult sau mai putin terapeutic, uman, dar care nu sunt conform sinelui nostru adevarat. Un prieten imi spunea: "Cum m-ai putea intelege tu pe mine (copil de muncitori) cand ai crescut cu pian in casa?" Aici nu dorinta mea era "deficienta", cat pozitia sociala. Si vorbesc de un bun prieten, atentie! Ori, intre oameni care nu se cunosc, spatiul de proiectie devine cu atat mai abisal cu cat distanta creste. Uneori e bine sa acceptam distanta, care poate fi securizanta pentru celalalt. Asta am vrut sa spun. E o concluzie dureroasa, dar nu lipsita de utilitate in relatiile inter-umane.
Eu cred ca i-am inteles atat pe profesor cat si pe erou din aceasta perspectiva a ne-intalnirii, cum zice Bogdan, o ne-intalnire fireasca, ale carei coordonate nu ne sunt straine, din pacate.
Ioana, mi-a placut foarte mult ce ai spus in ultimul comentariu.
Buna, tuturor! Nu am vazut filmul dar scena descrisa mi se pare foarte bine discutata in articolul lui Bogdan, din perspectiva relationala. Inteleg ca intrebarea care s-a nascut din discutiile voastre ar fi daca egalitatea propusa celuilalt este una autentica sau nu in functie de efectul produs (izbucnire/furie). Bogdan zice ca probabil nu, din moment ce duce la un astfel de efect. Uite ce cred eu: intr-adevar, cel care-si permite sa izbucneasca simte ca exista un spatiu permisiv pentru asta, ceea ce pana atunci nu a gasit si toata furia lui din trecut se revarsa acum in transfer; deci, furia transferentiala e posibila pe fondul capacitatii de continere contratransferentiale destul de bune. De ce asa? Pentru ca furiosul nu se va manifesta fara permisiunea celuilalt in cazul in care vrea sa pastreze relatia – vorbim, desigur, despre lucruri care se intampla in cadrul relatiei, nu despre rupturi de relatie. Psihanaliza clasica e foarte lamuritoare pana aici. Postkleinienii, care vorbesc despre transferul in aici si acum, spun ca exista si o experienta actuala care il face pe furios (pacient sau nu numai) sa se manifeste. La Winnicott, psihanalistul este obiectul gasit-creat. Proiectia persecutorie a furiosului nu are loc pe un teren gol, adica nu poate fi complet rupta de realitatea celuilalt, fapt ce ii face pe multi psihanalisti, in nici un caz doar relationali, sa afirme ca schimbarea trebuie sa se produca mai intai in psihanalist ca sa fie posibila apoi in pacient. Lacan spunea ca repetitia transferentiala nu este decat o esuare a relatiei terapeutice (analistul se mentine intr-o relatie imaginara si nu simbolica) iar contratransfer nu exista ci doar transfer reciproc – si a vorbit despre dorinta psihanalistului in campul careia are loc cura. Relationalii extremi de astazi cred ca vor spune ca la nivel procedural nu exista de fapt egalitate – e un concept utopic; celalalt imi este egal la fel cum imi este egala orice alta forma de viata, cum imi este egal un caine sau o pisica sau un bebelus sau orice altceva in sensul ca suntem "egal diferiti" sau reciproc dependenti. Insa, aceasta "egalitate" se manifesta la nivel procedural in relatie prin: supunere a unuia de catre celalalt, "predare" sau acomodare cu ritmul celuilalt, protectie, afectiune, tamaduire, ranire, amenintare, agresiune, dominare, umilire. Ca sa continui ideea Ioanei Marculescu despre diferentele dintre noi, la nivel procedural lucrurile nu prea iti pot fi indiferente, iti plac sau nu iti plac, iti trezesc o reactie de orice fel. De obicei, atunci cand ii transmitem caluilalt ca ii permitem sa ne fie egal, el nu ne este egal de fapt – daca ne-ar fi egal, egalitatea s-ar manifesta de la sine fara sa fie nevoie sa facem apel la ea deci, condescendenta sau nu, egalitatea afisata sau subliniata nu poate fi decat o negare. Ceea ce ne face egali este ca fiecare ne construim un program unic, de care suntem responsabili (nu constient), pentru a intra in relatie cu celalalt.
Sunt foarte curioasa cum vede T. Dora scena cu pricina.
Comentariul tau, Georgiana, e lamuritor. Cred ca vizionarea filmului ar fi un bun prilej pentru o discutie relationala.
Perfect de acord cu Georgiana. Mi-a placut in special paragraful urmator:
"De obicei, atunci cand ii transmitem caluilalt ca ii permitem sa ne fie egal, el nu ne este egal de fapt – daca ne-ar fi egal, egalitatea s-ar manifesta de la sine fara sa fie nevoie sa facem apel la ea deci, condescendenta sau nu, egalitatea afisata sau subliniata nu poate fi decat o negare. Ceea ce ne face egali este ca fiecare ne construim un program unic, de care suntem responsabili (nu constient), pentru a intra in relatie cu celalalt."
Singurii cu care putem fi egali suntem noi insine. Abia atunci putem renunta la fantasma egalitatii cu celalalt.
Si T. Dora e curioasa cum o vede insa pentru asta ar trebui sa revada filmul, ca nu-si mai aminteste bine. 🙂