 |
| Obama adolescent si ingandurat |
Ma uit la televizor zilele astea si sunt pline de alegeri primare pentru candidatura la republicani. Intrebarea care framanta lumea este daca presedintele american va fi capabil de un al doilea mandat si in ce conditii va putea sa il invinga pe candidatul republican, oricare ar fi acesta. Barack Obama a candidat in 2008 cu un program in care a promis schimbari majore de politica interna si externa, de la retragerea din razboiul din Irak la o lege a sanatatii care sa permita un acces mai larg la sevicii medicale. Dar, si mai important, a promis ca va transforma esential politica americana. Obama a avut capacitatea sa vanda si sa reprezinte pe piata politica cea mai importanta trasatura a fisei de post a unui presedinte, si anume ca este un candidat care transforma. Ideea ca poti transforma si ca poti schimba politica este decisiva in alegerea unui presedinte, fie el Obama, Sarkozy sau Basescu. Trasatura de baza a unui astfel de mesaj este ca esti mai mult decat un politician, ca esti mai mult decat ceilalti, ca esti poate, in cuvintele lui Bollas, un obiect care transforma. In continuare, am sa schitez legatura intre nevoia de transformare in politica si ideile psihanalitice ale lui Bollas si Ogden despre transformare.
Ce este un obiect care transforma? Pentru Bollas, un obiect care transforma – poate o relatie, poate un iubit, poate un presedinte – este o relatie a sinelui cu un obiect, in care te imaginezi ca experienta ta de sine se schimba. Un obiect care transforma te transforma pe tine in primul rand, pentru ca reprezinta o promisiune a schimbarii de sine (vezi si textul care dezvolta Bollas pe larg). El trimite la o experienta de fuziune, in care tu devii una cu obiectul care transforma. Experienta asta stranie, care este cumva familiara, dar care nu poate fi localizata, este readucerea in constiinta a unei experiente initiale. Ea evoca un sens psihosomatic al fuziunii, in care ai experienta unui „mediu facilitant” primar, in care esti tinut, manuit, hranit, intr-o cultura privata cu mama sau ingrijitorul. Experienta de a fi tinut si alaptat readuce in memorie ceva fundamental – si anume dorinta de crestere si de transformare. Esti tinut intr-un spatiu al continuitatii de a fi, intr-un spatiu in care exista un proces de adaptare la nevoile tale si ale mamei. Obiectul care transforma readuce in memorie dorinta de a fi parte a unui proces, a unei relatii in care te poti simti altfel. Un obiect care transforma este o relatie care construieste un spatiu diferit de ce simti tu sau de ce simte celalalt. Este un spatiu comun, este un al treilea, care nu este doar tu, sau doar celalalt, ci este un spatiu care este generat de o relatie intersubiectiva.
Imi imaginez acum un cititor al textului pe care il scriu aici. Imi imaginez cum citeste ce am scris aici si cum cuvintele alearga in mintea lui sau ei. Cuvintele puse pe hartie sau pe ecran au capacitatea de a nu mai fi doar gandurile mele si de a nu fi doar gandurile cititorului. Ele imi apartin, dar pentru ca sunt in mintea altcuiva, ele sunt schimbate. Ele capata o afectivitate diferita in functie de sunetul unui claxon ori al unei farfurii in bucatarie care se cere, pe jumatate murdara, sa fie pusa la locul ei. Cuvintele se instaleaza intr-un spatiu intermediar, care formuleaza o promisiune si o speranta. Ele sunt mestecate si digerate intr-o relatie si pun in miscare un proces de intelegere. Cum spune Thomas Ogden, sunetul pe care il auzi cand citesti textul asta, vocea care pronunta cuvintele aici nu este vocea mea, pentru ca pe pagina cuvintele sunt mute. Ce descriu aici este poate cea mai misterioasa experienta umana, dar si cea mai comuna. Este experienta prin care tu te transformi pentru ca tu acum, prin faptul ca citesti cuvintele astea, devii altceva. Este experienta luptei cu un tine static, care doresti schimbarea. Devii altceva fata de sine, iar prin expunerea la textul asta creezi un spatiu nou, un spatiu care nu mai este epuizat de eu si tu. Spatiul asta devine un al treilea sau un spatiu relational care promite o experienta a transformarii.
Acum, spatiul asta pe care il cream amandoi acum, prin faptul ca tu citesti si eu scriu, spatiul asta comun nu este un spatiu pe care il simtim amandoi la fel. Pentru ca eu sunt pe canapea acum si pentru ca tu esti in fata unui desktop avem experiente diferite. Amandoi cream spatiul asta, dar il simtim diferit. Eu te imaginez cumva indistinct, mai degraba un contur decat o persoana intr-un anumit spatiu, si cred ca si tu ma vezi blurat, undeva la limita claritatii. Aici e important ce continut punem in imaginatia noastra, cu ce umplem persoana pe care o vedem sau o imaginam in fata noastra. Ca la un cozonac care trebuie sa creasca, umplutura este esentiala. Si este cea care pune in miscare procesul de transformare. Umplutura este cea care produce obiectul care transforma, cea care face posibila crearea unui al treilea analitic, cea care te face sa te indragostesti, cea care deschide promisiunea unui schimbari de perceptie, cea care te face sa mergi sa votezi. Umplutura, adica aluatul pe care il asteptam sa creasca, este decisiv aici.
Ma reintorc la republicani si la Obama. Ce aluat pentru transformare pun ei pe masa? Ce pui in cuptorul fantasmelor tale cand vrei sa alegi un presedinte? Aici cred ca se afla intrebarea de baza pentru a intelege cum vor vota oamenii in noiembrie 2012. Cum arata aluatul pana acum?
Dar pana la a va spune cum arata aluatul aici la mine, ma gandesc cum arata aluatul la voi. Si mai ales cum se produce schimbarea in celalalt sens, asadar cum procesul de transformare este simtit ca blocat, ca steril. Sau cum se taie aluatul. Cum se transforma un obiect care transforma, un obiect care ofera posibilitate de schimbare intr-un obiect rau, intr-un obiect persecutor, care este rece si autoritar? (Evident, ma gandesc la Basescu aici). Cred ca schimbarea poate fi urmarita in modul in care obiectul care trebuie sa ofere mediul facilitant, hmmmul analitic care permite continuitatea de a fi, deodata nu mai transforma. Nu mai ofera posibilitatea de crestere. M-am uitat pe scena interventiei in direct a presedintelui, pentru a il certa pe Raed Arafat. Ce se vede pe fata lui Arafat este stanjeneala si sentimentul ca este pus la punct. Ca un invatator care isi ameninta un invatacel, sau un executive care isi rusineaza public angajatul, poate ca Traian Basescu a rupt o anumita experienta. A produs o ruptura in relatia pe care noi o avem cu el, o ruptura in care nu ne imaginam ca poate sa umileasca pe cineva in care avem incredere, cineva pe care il admiram. O scena de umilinta publica – scena in care „tu ma faci pe mine”- este scena care transforma relatia cu un persecutor. O scena in care te identifici cu Arafat care isi tine capul plecat si care incearca sa articuleze ce crede, respectuos, in avalansa furiei presedintelui. Scena rupturii este o scena articulata sau fantazata des in care suntem umiliti de un superior. Si ea nu poate sa provoace decat furie.
Dar sa ma intorc la republicani si Obama. Poate ca am sa intru altadata in aluatul fantasmelor din campanie, dar pana atunci, un simplu contrast. Republicanii, desi se pare ca vor ezita multa vreme, par sa se orienteze catre Mitt Romney. Romney, impreuna cu Obama, isi folosesc familia in postere de campanie. Aluatul lui Romney este o fantezie care e directionata in principal catre muncitorul alb, care castiga putin, religios si cu o familie disfunctionala. Posterul cel mai puternic a lui Romney, posterul de campanie, este familia lui, foarte upper class, complet alba, religioasa si extrem de bogata. Romney este aproape bilionar si dupa cum se prezinta singur, si-a castigat banii prin forte proprii. Este imaginea esentiala, as self-made man-ului, cel care are succes, lupta impotriva guvernului si crede neclintit in piata. Dar esential aici este posterul de familie, care defineste obiectul care transforma. Obiectul care transforma este in acelasi timp ce vrei sa visezi, de cine vrei sa te indragostesti si cu cine vrei sa ai o relatie timp de cel putin patru ani. Obama este un alt tip de obiect de care te poti indragosti. El este cerebral, profesoral si reprezinta imaginea unei Americi multiculturale care poate sa aiba succes in pofida piedicilor create de rasism. Aluatul lui Obama este o fantezie directionata inspre stanga liberala de tip clasa mijlocie, dar si inspre afro-americanii sau hispanicii mai saraci care se pot regasi in povestea lui. Dar ca Romney, aluatul lui Obama propune o familie frumoasa, unita, ca intr-o poveste de Craciun unde toate sunt bune, frumoasa, suple si blande. Cei doi iti propun o relatie, o relatie in care poti sa cresti, in care poti sa te vezi altceva decat esti acum. Cei doi iti propun sa intri intr-o relatie de transformare. Desi inclinatia mea este de stanga, nu pot decat sa ma distantez de familia perfecta, de posterul ambilor. El nu face decat sa ma lase rece si incapabil sa intru in spatiul de laborator familial, foarte spalat si lipsit de impuritati pe care ambii il propun. Ambele fantezii, ambele obiecte care ne-ar ajuta sa ne transformam sunt impachetate in ambalajul perfect al familiei. Cum nu sunt crapaturi, cum mesajul este perfect controlat si distribuit ca prajitura glazurata, cred ca il refuz. Il refuz pentru ca propune o fantezie curatata si nu are nicio trasatura reala care sa il lege de substanta vietilor noastre complicate, pline de conflicte, tensiuni si ambivalente.
 |
| Familia Obama in Casa Alba |
 |
| Familia Romney intr-un poster de familie |
 Bogdan Popaeste pasionat de psihanaliză, nu îi plac republicanii americani, iar pe Gradiva încearcă să îşi dea seama de ce. |
DE ACELAŞI AUTOR
Toate articolele acestui autor
*
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
Bogdan, tocmai m-ai ajutat să găsesc ingredientul-cheie din textele tale care face ca ele să fie-așa plăcute pentru mine: aluatul! 🙂
Aș fi curioasă cum ți-a venit asociația asta-n minte. Pentru că eu, citind textul tău și găsind paralela cu aluatul la liantul fantasmatic creat între două persoane aflate într-o relație, m-am gândit că un termen mai potrivit ar fi ”drojdie” sau, și mai corect, ”plămădeală”. Aluatul îl văd cumva, mai degrabă, ca pe-un produs final (sau semi-final), nu neapărat ca pe un catalizator, ca pe un agent de creștere în sine.
În sfârșit, poate-ar trebui să lăsăm această dilemă bucătărească pe seama unor mai bune gospodine. 🙂
Referitor însă la aluat, citind cuvintele tale, nu m-am putut abține să nu mă gândesc la niște cuvinte din Evanghelii, cuvinte care se potrivesc foarte bine, cred eu, contextului politic creionat de tine aici:
”În vremea aceea, când se strânseseră noroadele cu miile, aşa că se călcau unii pe alţii, Isus a început să spună ucenicilor Săi: „Mai întâi de toate, păziţi-vă de aluatul fariseilor, care este făţărnicia.” ”(Luca 12:1) 🙂
Foarte fain textul, Bogdan! Imi place lejeritatea cu care te misti printre subiecte politice / culturale si cu care le aplici "psihopolitic" psihanaliza (daca nu suna prea contondent; dar tocmai ca nu)
Alexa, ai mare dreptate, drojdia e un cuvant mai bun decat aluatul. Drojida creste, sau nu, fata de aluat, care e aproape un produs final. Aluatul nu prea creste, pentru ca e deja crescut. Nu cred ca e o intamplare ca nu folosesc drojdia, pentru ca am mari probleme cand gatesc. Nu imi crste drojdia cand fac paine. Asa ca iau chestia ca nu imi creste drojdia cand fac paine in toate sensurile relationale 🙂
Cred ca asta e un raspuns la intrebarea ta, pentru ca poate sunt destul de confuz intre a intelege deosebirea dintre drojdie si aluat. Dar de asta vorbesc cu lumea, cu tine, ca sa inteleg ce e cu mine. Cat despre fatarnicie, cred ca asta e regula jocului si ca nu obtii slujba de presedinte daca nu o practici. Trebuie sa vinzi, nu? Asta nu ma impiedica sa fiu totusi nemultumit de jocul asta, sa am senzatia ca nu este al meu.
Dorin, da, asta facem aici, nu, aplicam psihanaliza:) dar poate ca ne putem gandi ca facem si altceva, dupa cum sugerezi. Poate nu o aplicam noi, cat ea se aplica la cum gandim. Poate ar trebui sa reinventam Gradiva nu doar ca psihanaliza aplicata, cat ca o revista pentru un grup de oameni prin care psihanaliza se articuleaza.
Bogdan, am zâmbit complice când am citit descrierea ta de profil, mai ales partea cu ”iar pe Gradiva încearcă să-și dea seama de ce” (inteligent formulat și tricky).
În cel mai relațional sens cu putință, Bogdane, ar trebui să iei în calcul posibilitatea de a-ți lua o femeie (de preferință și bună gospodină). Să vezi dup-aia cum se rezolvă toate problemele și confuziile cu drojdia, aluatul, plămădeala și alte chestii frămâncioase (ori frământătoare), hihi.
Noh, acuma-mi vin în minte niște versuri de-ale Ruxandrei Cesereanu tare inspiraționale pentru situația nou conturată de mine. Ce să fac, aluatul tău e de vină, nu al meu :). Iată versurile:
”femeia casnică (1)
ea taie ceapa rotund ca pe nişte capete de bărbaţi
ea fierbe macaroane şi se gândeşte la băile herculane
ea citeşte ziarul şi curăţă geamurile
ea îşi desface picioarele şi-apoi nu ştie ce să mai facă
ea îl aşteaptă pe dumnezeu să coboare din cer ca o paraşută
ea-şi pune cu sfințenie ciorapii și bluzele în sertare
sticla de parfum s-a golit și aruncată va fi sub pat
ea doarme într-o pijama bărbătească
ea șterge cu o cârpă vesela și pantofii de lac
ea adoră cartofii prăjiţi şi berea fără alcool
se uită la filme poliţiste
e singură acasă
bărbatul munceşte în străinătate
sângele lui din fiecare lună sunt banii pe care îi trimite prin western union.”
…și-aș mai adăuga eu, apoteotic: ea nu confundă niciodată drojdia cu aluatul. 😀
Ma intreb ce simte destinatarul mesajului lui Romney cand vede posterul cu clanul. Se simte oare reprezentat, sau are sansa de a se putea inchipui in aceasta "flatanta" postura?
Nu pot sa nu compar cele doua oferte din posterele contracandidatilor.
Obama pozeaza cu nevasta si cei doi copii, relaxat (mi se pare mie) si vesel, multumit de "modesta-i" performanta. El pare sa spuna "astia suntem si ne simtim bine asa".
Romney isi grupeaza clanul in spatele sau (a propos, cati copii are omul asta, cate unul pentru fiecare milion din banca? E bogat si in copii, nu numai in dolari, pare sa spuna. Dar pare si un mesaj anxios, cu toti cei care stau in jurul lui parca pentru a-l apara. Oare electoratul american simte asta, sau e doar proiectia mea? Vrea el un presedinte anxios? E posibil ca mesajul asta sa gaseasca rezonatori care sa aleaga pe cel care e similar cu propria persoana. Adica anxiosii (or fi multi, mai ales in contextul asta al crizei) se vor regasi in Romney atat cu spaima cat si cu dorinta lor de mai bine.
Bush jr. era republican, nu-i asa? Tot un anxios, iar mesajul lui pe asta s-a bazat la a doua candidatura, si a castigat. Oare ma insel daca zic ca republicanii sunt mai anxiosi si democratii mai curajosi? Sunt curioasa ce credeti voi.
Ma gandesc ca ne dorim in general o transformare in bine, de fapt asta ar trebui sa fie definitia transformarii: evolutie. Atunci de ce ne-ar fi simpatic Romney, unul mai speriat ca noi? (Vezi, am intrat in pielea alegatorului…)
Ioana, interesanta observatia ta asupra anxietatii lui Romney. El e considerat un candidat mecanic, care nu raspunde bine la noi provocari de tipul interviuri deschise, si care are nevoie de o schema prestabilita de discurs. Eu cred ca sesizezi ceva important la Romney. Dar nici Obama nu este un candidat al suprizelor de discurs, si el urmeaza un scenariu bine stabilit dinainte.
Apropo de democrati si republicani, exista o intreaga industrie academica in US care face diferente esentiale intre cele doua grupuri. Din cate am auzit nu e curajul un indicator important, cat poate dezgustul. Daca esti usor dezgustat, citeste scarbit, esti mai degraba republican si daca nu esti dezgustat usor, e clar, esti democrat:)
Daca te uiti la cele doua poze, democratul:) e mai relaxat si copilaros, e tatal de famile care e adorat de fetite si care e implicat puternic in familie. Sensul ierarhiei nu e foarte pronuntat si barierele de varsta sunt negociabile. Dimpotriva, pe pareta cealalta poza a structurata in jurul cuplului candidatului, care domina ierarhic poza. Cuplul genereaza copii si nepotii, pentru ca aici familia are bariere mai clare si puternice in ce priveste relatia intre adulti si copii, nu?
Eu cred ca ambele sunt fantezii care sunt prelucrate pentru mintile noastre, sa producem un anumit mod de relationalitate:) dar despre obsesiile mele, mai tarziu.
@Bogdan: Dupa ce am citit textul si comentariile m-am intors la cele doua poze si privindu-le, mai ales pe cea de a doua, mi-a venit in minte poza de familie din "Titanic vals"… Foarte interesant fenomenul! Oare nu se tem ca alegatorul s-ar putea simti sufocat, pus pe fuga si amenintat in intimitatea sa de ideea de familie bagata asa pe gat? Cel putin asta am simtit eu privind poza lui Romney. Nu mai poate fi nimic transformator cand legaturile de familie sunt atat de intepenite.
Nu cumva fantezia americanului simplu e o familie mare, si, in general a omului obisnuit e sa aiba multi copii, sa-si imprastie samanta cat mai departe fiindca asta e forma lui de putere si creativitate. Din punctul asta de vedere poza republicana e chiar fantasma incarnata.
Iar cea democrata e familia mai intelectuala, "de oras", mai deschisa, mai relaxata, care nu pune atata pret pe ierarhie cat omul simplu.
@T. Dora: Ba da, pai asta e familia gen "clan", asa cum i-a vazut si Ioana, ca pe o armata. 🙂 Si oricum votezi intotdeauna cu un clan 🙂 nu doar cu un individ dar difera locul si rolul clanului din spatele sau, adica relatia sa cu clanul din care face parte, daca e in prim plan sau in fundal. Clanul are si el legile sale si ierarhia.
Fain, discutam cum umplutura functioneaza sau nu:) M-am uitat aseara la Titanic vals si mi se pare ca ne da o versiune foarte puternica a familiei disfunctionale. Un tata (Birlic) inghitit de dorintele familiei numeroase si care se refugiaza in replici pasiv-agresive si hranit de porumbei. Nu degeaba filmul asta functioneaza ca un "clasic": e o fantezie aici a masculinitatii asediate de familie si care se refugiaza in rezistenta onestitatii.
Georgiana, din experienta mea de pe aici, familiile sunt rupte in multe parti. Ca sa iti imaginezi ce vad eu, e ca si cum nu numai cei mai saraci sau studentii se duc sa munceasca in alte parti (ca in Spania sau Italia, sau eu in US) dar si clasa mijlocie trebuie in permanenta sa se mute sa gasesca un loc de munca. De aici o mobilitate mare pentru indivizi (in principal barbati) care face familia un fel de fantezie de baza, pentru ca iti da ideea de siguranta si unitate. De asta, familiile numeroase nu sunt neaparat de speriat, cat de invidiat si dorit ca ceva de neajuns (in special cele upper-class care au bani, mobilitate si arata religios ca un card de ingeri pogorat de pamant).
De asta ma gandesc la reactia ta si a Ioanei, si imi dau seama ca mesajul asta publicitar nu ajunge la voi cum era gandit, pentru ca poate nu sunteti voi destinatarul. Si nici eu, de fapt. Si nici T. Dora. Eu nu sunt traditional conservatorul care isi doreste o familie mare si care merge la biserica. De asta, noua poate ni se lipeste mai degraba "fantasma incarnata" (cum zice T.Dora) a familiei Obama.
Dar si fantasma asta, familia Obama, ca orice fantasma, mi se pare cu dublu tais. Poate va aduceti aminte cand eram mici poza cu Whitney Houston, care era foarte draguta si foarte energetica si canta de rupea? Era prima imagine cu o negresa in media americana care rupea tabuul cu negrii care sunt saraci, grasi, lenesi si care nu fac bani. Si sugera o alta fantezie, una pozitiva, a sanatatii si succesului pentru o femeie de culoare. Ca sa va dati seama de impact e ca si cum ati lua o cantareata de manele in Romania si toata lumea ar vrea sa fie fantezia asta. Fetitele mici ar vrea sa fie deodata negre, dar nu negre ca in americance, ca in vreau sa fiu Whitney Houston, dar negre ca in "vreau sa fiu ca in tiganca de langa blocul meu." Cam asta a insemnat Whitney Houston- vreau sa fiu si eu ca "tiganca din cartierul meu." Si fantezia asta a fost cu dublu tais pentru ca Whitney a vrut sa fie imaginea asta perfecta, de printesa neagra, intotdeauna supla, intotdeauna perfecta. Si gresesc, sistemul asta al publicitatii a vrut sa pastreze imaginea asta, si ea a vrut sa fie parte din sistem.
Nu degeaba dupa ce a incarnat fantezia asta de printesa perfecta s-a ajuns ca ea sa faca un show unde ea si cu sotul ei au devenit imaginea clasica pentru o familie disfunctionala. De asta mi se pare ca atunci cand incarnam o fantezie, asta vine cu costurile ei inerente.
Dar cum voiai Bogdan sa ajunga mesajul, sa simpatizam cu unii sau cu altii? 😉 Eu am fost cam sceptica in perioada campaniei Obama in ciuda mesianismului din jur si in ciuda faptului ca dupa Bush jr parea intradevar a saviour. Cu politici de stanga, ce n-a vazut america. Era plin insa si de teoriile conspiratiei ca un presedinte negru si anti razboi suna prea frumos ca sa nu fie o facatura. In general imi doresc sa votez politici care mi se par ok si nu figurine de PR, insa cum niciodata nu ajung sa inteleg pana la capat cum functioneaza lucrurile factorul simpatie om/partid ajunge sa atarne mult.
Nu prea stiu povestea lui Whitney Houston, e interesant ce zici. Dar nu inteleg unde bati cu costurile, the other side of the coin. De exemplu, aplicat pe Obama cum ar suna?
Bogdan, sa ma ierti ca-ti spun pe nume, dar de cand iti citesc articolele si interventiile de pe Gradiva ma simt ca si cand ne cunoastem de ceva timp.:)M-am identificat f tare cu cititorul mentionat in textul tau si am urmarit din el doar miezul de nuca dupa care poftesc, pretextul politic care nu ma intereseaza de fel, l-am dat la o parte; mai exact despre cozonacul care creste in analiza! Exact asta e! Simt acest cozonac cum creste, creste, si cum se opreste din crescut uneori, iar acest proces il simt plin de taina si necunoscut. Am simtit pur si simplu nevoia sa-ti impartasesc aceste cateva ganduri si sa te rog sa imi mai scrii :-). Mihaela
@T. Dora: cred ca undeva inconstient sunt ingrijorat ca povestea Obama sa nu se transforme in dezastru, in primul rand pentru ei. Am citit o carte a unei jurnaliste, Jody Cantor, The Obamas, care i-a urmarit indeaproape si care ii descrie ca fiind mici rotite in cadrul unui ansamblu urias de ideologie si politica. In mecanismul asta, cand tot ce zici, e curatat si pus la punct, ai "sansa" sa iti formezi un eu fals, pentru nu mai esti tu de multe ori in ce spui. Ca Whitney Houston, care a trebuit sa intretina fantasma de fata buna, curatica, care e supla, foarte frumoasa si tanara si cand tuseste. Cam asta ar fi costurile intretinerii familiei perfecte. Oricum nu le plang de mila, doamne fereste, dar sunt ingrijorat pentru ce pot sa devina. (ma rog, whitney a fost lovita de succes cand era pustoaica, iar oamenii astia sunt maturi si trecuti prin chestii). Obama, pentru ca trebuie sa tina discursuri zilnic, la un moment dat se detaseaza de text si pare automat si lipsit de viata. Cam astea sunt costurile pozitiei, si sunt sigur ca intelegi asta in viata ta cand trebuie sa fii profesional automat, nu?
@Mihaela: ma bucur ca citesti ce scriu si sper ca esti atenta la cum creste aluatul tau si alte cele. Ca tine, sunt cateodata atras foarte tare de procesul asta de crestere. Sunt foarte incantat cand se intampla, dar cred ca am devenit si mai curios la ce se intampla cand este taiat, cand simt ca se opreste. Asta e un pas foarte important pe care il tin in minte, pentru ca acolo mi se pare ca imi descopar partile neprocesate:) acum de pilda, primesc comentarii critice la ce scriu eu academic si mi se taie serios avantul. Imi spun ca daca sunt atent la de ce mi se taie avantul, poate invat cum sa am grija mai bine de mine.
Mi-e greu sa empatizez cu Obama sincer. Mai degraba cu Whitney Houston:). Da, cred ca ai dreptate, se intampla sa o iei razna, presiunea e enorma. De fapt asta e singurul fel in care pot empatiza cu Obama, nu inteleg cum rezista la atata presiune. Dar ce te "duce in ispita" sunt propriile ambitii, intodeauna.
Cat de multe stii despre politica din România?
Faci un amalgam cam simplist, dupa parerea mea, între marketingul politic american și cel românesc. Băsescu are și el imaginea lui de președinte jucător, care ”transformă” dacă, vrei. Așa a câștigat alegereile și așa se prezintă și azi. I s-au reproșat intervențiile și a replicat de fiecare dată: ” am anunțat că mă voi implica”. Băsescu este cel care e din popor- bea, injura tiganii, apoi se inrudeste cu ei, se enerveaza, suna la emisiuni si se cearta cu specialistii, plange in direct, se razboieste cu presa…In plus de la ”transformare” la dictatura e doar un pas. La români, așa cum poate ți-i mai amintești, multe se pot face doar cu forța. Suntem o nație de leneși, lasi, iresponsabilir si multe alte defecte care s-au arătat mai ales după 1989. Înainte nu prea s-a vazut decât lasitatea si spiritul de turmă. De aceea a și prins foarte bine la noi dictatura lui Ceausescu. Acum se spune despre Basescu ca se transforma in dictator. Poate numai asa se poate construi o tara cu romanii. Bineinteles ca nu-mi place asta, bineinteles ca as vrea ca neamul meu sa fie altfel si sper intr-un colt de gand ca va veni si vremea in care vom fi un alt fel de popor, care isi va si gasi conducatorii care sa-l lase sa se ”transforme” intr-un popor mai bun. Până atunci nu putem decât să alegem între mai multe rele și să ne hranim cu frustrarea etarna a lispei de optiune.
America? Chiar face marketing politic! Finetea cu care e pregătit un produs pentru a fi cumparat nu are nici cel mai mic iz romanesc. Exista si acolo jocuri de culise, dar cumparatorii sunt mai greu de pacalit. Au un exercitiu democratic impresionant. Așa că afntasmele pe care le vând ei prin tablourile de familie sunt bine mestecate de alegători cu propria conditie, realitatea traita si convingerile personale. Acolo chiar exista ideologie, doctrina. Aici politica manifestata trancende orice ideologie. Liberalism? Social-democrație? Ce-s alea? Nu avem decât dorința de a fi la putere.
In rest, mi-a placut modul in care comunici cu cititorul tau. E adevarat ce scrii, dar ar trebui sa fie si o finalitate a actului, nu crezi? Care este mesajul tau? Ca ne mint? Ca sunt departe de realitatea noastra? Si? Ce e de facut? Absenteismul nostru ar rezolva situatia? Propune ceva acolo unde arăți că nu e nimic.
@anonim: Aveti dreptate, sunteti mai apropiat de ce se intampla in Romania decat sunt eu. O sa ma gandesc la ce spuneti. Ce propun eu este o investigare a experientei personale, pentru a intelege cum suntem formati de politic si cum ne formam noi cu el. Asta incerc sa fac in Salon, aici unde scriu eu. Incerc sa alternez texte teoretice cu texte personale, ca sa deschid posibilitatea sa ne apreciem propria experienta.