Destinele pacienţilor lui Freud. Note de semilectura

Anna Freud

Ieri am rasfoit cartea lui Mikkel Borch-Jacobsen Pacientii lui Freud. Destine. N-am citit-o integral, am rasfoit-o timp de vreo ora. Am luat-o in mana cu emotii, cine stie ce iluzii o sa-mi mai distruga si dulci certitudini o sa-mi dea peste cap, doar ca, dupa cum a ajuns sa fie un obicei in ultimul timp, cartile anti-psihanaliza ma dezamagesc – iar acum s-a intamplat la fel. Le iau in mana asteptandu-ma la noul Graal si le inchid cu pofta sa regresez tot la Freud.

Totusi Borch-Jacobsen nu e Onfray. E mult mai bine.

Cartea e o suma de fise biografice, in jur de 15-20 (scriu din amintire) a catorva pacienti ai lui Freud, unii faimosi, de care stiam si eu – cum sunt Anna O., Dora, Elisabeth von R., omul cu lupi. Surpriza e chiar Anna Freud! Si inca altii care n-au ajuns capete de manual in istoria psihanalizei.

Pentru fiecare sunt expuse cateva date biografice, niste trimiteri la ce au dezvaluit in interviuri, istoria vietii lor atat cat se stie si comentarii malitioase pe seama a ce li s-a intamplat in analiza.

Informatiile nu sunt multe, destul de subtiri, dar totusi se poate intelege ceva din viata lor. Rautatile mi s-au parut de joasa speta:

Dora, nemaiputand suporta aberatiile lui Freud, a plecat.

sau

influentat de ideile lui Freud, isi considera mama responsabila de necazurile pe care le are. 

Insa istoriile sunt destul de obiective, Borch-Jacobsen nu intervine cu altceva in afara acestor mici comentarii si ironii, in rest lasand un aer de

nu ne putem vindeca de viata,

fara sa-l faca pe Freud sau psihanaliza direct vinovati de ceva.

Povestea care m-a impresionat cel mai mult e a unui estet boem cunoscut in Viena, al carui nume nu l-am retinut, care se pare ca oscila intre autoritatea lui Freud si cea a lui Karl Kraus. In urma a vreo 5 ani de analiza cu Freud ii scrie o scrisoare lui Kraus din care lasa sa se inteleaga ca analiza l-a distrus. Tonul e tragic, putin delirant, insa induiosator. Il anunta ca o sa lase un document in care va explica tot ce s-a intamplat, insa documentul nu se mai gaseste dupa sinuciderea lui (s-a sinucis cu gaz impreuna cu sotia lui).

In majoritatea istoriilor, Borch-Jacobsen face referinte la autoritatea lui Freud, care impunea una si alta: interpretari psihanalitice, sfaturi legate de viata sexuala, moduri de viata, casatorii. Un pacient care dadea semne psihotice a ramas toate viata cu vinovatia legata de masturbare, indusa de Freud, si cu o febra analitica in care se afundase, cautand la nesfarsit sursa problemelor lui in ce i se intamplase in copilarie si mai precis momentul in care a vazut-o pe mama lui goala, care trebuia sa fie, dupa constructia lui Freud, cauza principala.

Ca sa nu para totul atat de negru, trebuie sa spun ca pe alocuri lui Freud i se atribuie si cateva merite, cum ar fi ca nu a cedat la presiunea tatalui Dorei, nu i-a „facut jocul” sau ca nu e vina lui Freud ca din cuvintele lui

se pare ca nu va pot ajuta, de aici inainte trebuie sa va descurcati singur

un pacient a inteles ca trebuie sa continue sa se analizeze cu asiduitate, insa de unul singur.

Cred ca tonul relaxat al cartii vine din felul in care Borch-Jacobsen priveste psihanaliza lui Freud, ca pe ceva ridicol, de care acum ne-am distantat si putem rade in voie, ca nu ne mai atinge. Si chiar asa par interpretarile lui Freud raportate la istoriile de viata, cum ar fi a Dorei, care se pare ca si-a rezolvat multe dintre probleme dupa analiza infruntandu-si tatal, pe domnul K, si pe doamna K, cu talentul unui „terapeut de familie”, cum spune Borch-Jacobsen.

Nu este o noutate, dar se desprinde mai clar decat pana acum, pe fundalul acestor istorii, ca Freud era mai mult un educator decat un terapeut, interesat sa-i invete pe pacienti propriile teorii si deloc jenat sa se foloseasca de autoritate pentru asta, destul de manipulator cand era vorba de interesele personale. Sinuciderile si vietile dezastruoase nu-l impresionau prea tare.

Din carte nu lipseste psihanaliza personajelor :)). Cum ar fi a Annei Freud care

a onorat amintirea tatalui toata viata ramanand lesbiana

si

pastrand autoritatea tatalui a amestecat educatia cu psihanaliza, 

sigur ca intr-o cheie ironica.

Mi s-a parut amuzant cum unul dintre copiii iubitei Annei Freud, pe care i-au crescut impreuna cat erau mici intr-un fel de scoala speciala mult mai libera decat cea de stat, se plange ca din cauza asta niciunul dintre ei nu a putut atinge disciplina de care aveau nevoie pentru o meserie serioasa.

Unii se plang de prea multe constrangere, altii de prea multa libertate. Oricum nu-i bine. Freud zicea asta ?

In mare cartea e foarte interesanta, merita citita fiindca aduce multe clarificari si un punct de vedere alternativ celui oficial, care e atat de important cand vrei sa-ti faci propria parere. Dar si deprimanta, asa am simtit-o eu, fiindca te introduce intr-o lume plina de suferinte atroce, probleme psihice dincolo de o nevroza obisnuita, sinucideri, tragedii, vieti distruse, ca intr-un spital de psihiatrie fara sedative. Trebuie sa fii Freud ca sa suporti toate astea.

Citatele le-am dat din memorie, nu sunt precise.

Dar nu ma credeti pe cuvant, nici pe mine, nici pe Freud, nici chiar pe Borch-Jacobsen, cititi cartea.