Recentă republică orientală a UE, România trăieşte cu întârziere episoade similare cu cele ale istoriei fostelor colonii sau ţărilor europene înapoiate din anii 50-70 (Portugalia, Spania sau Turcia, căci pe atunci nimeni nu se îndoia de caracterul european al ultimei): exodul de mână de lucru ieftină spre Apus şi consecinţele dramatice ale unei rapide depopulări şi pierderi de creiere şi braţe de muncă. Şi mai întâi a fost dispreţul pentru „căpşunari”, apoi admiraţia pentru devizele ajunse în supermarketurile de acasă. Nicio reflecţie în toate acestea! Primii care au tras un semnal de alarmă au fost clinicienii din secţiile de psihiatrie: un număr însemnat de internări erau legate de traumele prin care treceau familiile separate pentru perioade mai scurte sau mai lungi. Pe urmă, s-au mai făcut auzite sporadic câteva voci de dascăli: odraslele celor plecaţi, lăsate în grija atentă, dar de multe ori neputincioasă, a unor bunici pensionari, deveneau apatice, dezinteresate. În fine, Universitatea s-a simţit chemată să-şi spună cuvântul: studii de psihologie, certificate de granturi, au demonstrat că dezintegrarea comunitară eliberează femeile din inferioritatea rurală şi din ignoranţa căminelor cvasiţărăneşti ale micilor oraşe; politologii au explicat migraţia ca parteneriat între state egale. Pentru a vedea adevărul dincolo de perdelele de fum întreţinute de prostia interesată sau naivitatea oportunistă a noilor cercetători în noile specialităţi ivite în ultimii ani, eliminând încet, încet influenţa umanioarelor, e urgentă reluarea textelor prime ale anticolonialismului. De aceea publicarea recentă a volumului Piele albă, măşti negre (Editura Tact, 2011, trad. Vasi Ciubotariu) nu are nimic exotic. Denunţarea constructelor sociale naturalizate – alb, negru, sălbatic, barbar, semi-civilizat – sunt obiectul cărţii din 1952 a tânărului doctor antilez Frantz Fanon.

Este o lucrare angajată şi personală combinând psihologia socială, analiza poetică şi memoria propriei vieţi: doar un „studiu clinic”, va susţine autorul, care nu este încă revoluţionarul angajat din Blestemaţii pământului (1961), ci proaspăt psihiatru ieşit de pe băncile Facultăţii de Medicină din Lyon. Lectura atentă a lui Sartre, audierea cursurilor lui Merleau-Ponty, ale căror reflecţii răzbat în analizele lui Fanon, au confirmat şi îmbogăţit concluziile unei experienţe de viaţă deja marcată de rupturi sfâşietoare: fracturile societăţii martinicheze, războiul mondial purtat în calitate de voluntar în trupele franceze, rasismul ofiţerilor din metropolă, iar după scurta perioadă de euforie a celebrării victoriei, uitarea şi abandonul combatanţilor întorşi de pe front. Negrul nu ştie că e negru de la începuturile veacurilor, dar o va afla în mod dureros! Critica biologismului, rezultată din avântul studiilor freudiene, nu este de ajuns. Pentru a surprinde suferinţele individuale este necesară o prealabilă investigaţie sociogenetică. Este pasul făcut de Jung împotriva maestrului său: inconştientul colectiv aflat la baza celui personal. Doar că Fanon nu poate admite conţinutul imuabil şi mitic din această ipoteză. Şi oricum colonizarea a distrus culturile tradiţionale scutindu-i pe căutătorii de arhetipuri ancestrale de scufundări în timpuri fără glas. Sociodiagnosticul lui Fanon va urmări situaţia actuală, raportul de forţe prezente, istoria recentă, educaţia şi producţiile culturale ca simptome ale unor traume colective. Nu esenţa mitologiei sau studiul simbolurilor ancestrale ne va elibera, ci analiza lumii din jur cu rădăcinile ei violente. Indianul cel bun din western-uri este moştenitorul pieilor roşii sălbatice ce reprezentau la începuturile cinematografului o iraţionalitate nimicitoare. Acum, teroristul islamic i-a luat locul şi fără această demonizare cinematografică opiniile publice occidentale ar digera mai greu mitralierea alaiurilor de nuntă afgane. Atunci, prin cele două portrete ale indianului, naţiunea colonizatoare americană îşi făcea uitată crima iniţială a exterminării autohtonilor. Denunţarea unei etnologii născute în sprijinul colonialismului merge la Fanon mână în mână cu risipirea iluziilor naţionalismelor născute din explorarea trecutului. Nu în descoperirea vestigiilor unor splendide civilizaţii africane vor afla popoarele moderne răspunsuri la provocările de azi.

Recunoaşterea rolului primordial al economicului în crearea şi supunerea periferiilor îl conduce pe autor la o analiză a „epidermizării” acestei stări de fapt: corporalizarea inferiorităţii. Trupul fiecăruia este instituit de privirile celorlalţi care întipăresc în negru, odată cu culoarea, memoria antropofagiei, riturilor barbare ale exciziei, sexualitatea dezlănţuită, povara sclaviei părinţilor. Privirea care instituie nu trebuie să fie automat rasistă, căci poate reflecta aceeaşi mizerie umană sub aparenţa bunei conştiinţe: cel ce adoră negrii e la fel de bolnav ca şi cel ce îi detestă; cel ce-şi însoţeşte invitaţia de autoflatare:

poftiţi, noi nu suntem o casă cu prejudecăţi

nu e mai descuiat la minte; intelectualul rafinat care ţine să precizeze că Aimé Césaire e un excelent poet negru de limbă franceză nu e un model de libertate în gândire. „Studiul clinic” devine pamflet nemilos în denunţarea acestor chipuri ale ipocriziei. Sub tonul frivol şi senzual al femeilor emancipate se ascunde tot făţărnicia:

Uite ce frumos e negrul ăsta!

iar autorul nu vede alt răspuns:

Negrul frumos se cacă pe dumneavoastră, doamnă!

Teoria lui Fanon nu se trădează prin refuzul intelectual al practicii sau estetizarea gestului politic. Analiza socială este cerută de cazurile întâlnite în spitalele algeriene, în periplurile africane sau reconsiderarea societăţii antileze. Simptomele colonilor sau colonizaţilor diferă de cazurile clasice din manualele metropolei: ofiţeri torţionari ai regimului colonial care-i cer recuperarea unui echilibru mental care să le permită practicarea torturii fără remuşcări, imposibilitatea familiilor martinicheze de a dezvolta nevroze oedipiene, permanenta tensiune a localnicului arab. Înfruntarea concretului îl fereşte de iluzia unor lupte abstracte. El denunţă trădarea lui Sartre din „Orfeul negru”, prefaţa unei antologii de poezie franceză africană şi malgaşă, unde lupta tinerei generaţii de culoare este prezentată ca un moment dialectic al constituirii societăţii fără clase. Comodul universalism, adoptat în numele clasei proletare universale, este gata să privească cu simpatie, dar şi cu superficialitate, confruntările coagulate în termenii răsturnării asupririi rasiale sau a luptei naţionale pentru independenţă. Frantz Fanon nu va ezita să ia armele de partea Frontului de Eliberare Naţională în Algeria şi să militeze mai apoi pentru o revoluţie pan-africană. Nici momentele, nici situaţiile nu sunt la alegerea noastră, dar depinde de fiecare de a găsi curajul şi inteligenţa de privi realitatea sau cum spune ultimul paragraf al acestei cărţi:

Ultima mea rugă: O corp al meu, fă din mine, mereu, un om care întreabă!

Articol preluat cu acordul revistei Cultura