Publicat în condiţii improvizate în 1952, Peau noire, masques blancs a devenit unul din cele mai importante texte ale filosofiei şi teoriei critice a secolului al XX‑lea şi manifest al unor mişcări contemporane de eliberare din toată lumea. E o carte scrisă la doar 27 ani, la Lyon, de un tânăr a cărui identitate însuma însă experienţa unui membru al Rezistenţei şi apoi soldat al armatei libere franceze, medaliat de război, pe fondul istoriei bogate de imigrant cu experienţa a zece ani de exil, marcată înainte de plecare de liceul unde învăţase cu Aimé Césaire şi de rasismul soldaţilor francezi în Martinica, la mijloc de o reîntoarcere politică în prima sa casă din Antile şi, la sfârşitul acestei perioade, de un nou început al vieţii, în Franţa, ca student şi apoi practician în filosofie şi psihiatrie. Fanon publica micul său volum într‑o lume occidentală al cărei rasism şi a cărei violenţă colonială sunt “evidente” privirii noastre retrospective, mai mult de jumătate de secol mai târziu. Cât despre prezentul nostru, e rezonabil să spunem că abia începem să îl înţelegem, nu în ultimul rând prin familiarizarea cu o genealogie a gândirii critice altfel redusă la invizibilitate sau neutralizată de eurocentrismul dominant chiar în interiorul a ceea ce se numeşte “teorie critică”.
Frantz Fanon (1925-1961) a fost un psihiatru, filozof şi eseist francez din Martinica, ale cărui scrieri au influenţat profund domeniile teoretice ale studiilor post-coloniale, marxismului şi a psihopatologiei colonizării. A fost un suporter al războiului algerian de independenţă, devenind membru al Frontului Naţional de Eliberare. Viaţa şi operele sale au inspirat mişcările de eliberare colonială timp de mai mult de patru decenii. Dintre scrierile sale mai amintim: L’expérience vécue du Noir (1952), L’An V de la révolution algérienne (1959), Les Damnés de la Terre (1961), Pour la révolution africaine (1964).
Colecţia de stradă
© Éditions du Seuil, 1952
© TACT, 2011
Traducere: Vasi Ciubotariu
