Interactiune implicita si „greseli” ce imbogatesc experienta analitica

Experienta analitica… pare o expresie a carei semantica ar trebui sa redea consistenta, bogatia, profunzimea intelegerii unor informatii si experiente acumulate intr-o anumita unitate de timp. Psihanalitic vorbind, aceasta experienta circumscrie cu mult mai mult decat o simpla depozitare in stocul nostru de memorie; ea continua premisele unor elaborari personale izvorate din propria analiza, propria introspectie si continuata prin intelegerea sau incercarea de a intelege si pune sub cheie metapsihologica, relationala sau intersubiectiva, experientele psihice. Am indraznit sa denumesc experienta psihica universul de trairi, fantasme, pulsiuni, aparari rezultate din interactiunile implicite intre Eu si „celalalt„. Eu ca om, eu ca analist, eu candidat si un „celalalt„ pe de o parte real, obiectiv: pacientul, formatorul, grupul, tehnica, teoria, principiul, iar pe de alta parte un „celalalt„ subiectiv, un „celalalt-obiect intern„! Aceasta experienta psihica devine, evolueaza ca fiind analitica prin interpretare, elaborare, insight, jocul intern si pozitia celui „de-al treilea recunoscut si impartasit„.

Luand in considerare relatia cu „celalalt„ in calitate de pacient, experienta analitica concentreaza capacitatea noastra ca analisti de a armoniza fluxul intelegerii simbolice cu propria emotionalitate, cu propriul grafic de trairi afective, cu acceptarea contributiei noastre in ceea ce priveste limitele muncii analitice, cu recunoasterea si acceptarea celuilalt asa cum este, cu recunoasterea de sine in imposibilitate de a fi continator total sau detinator al adevarului pacientului din perspectiva adevarului teoretic.

Daca propria analiza mi-a adus in constienta anumite fatete ale scenariilor proprii de functionare interna, supervizarea completeaza poate si mai subtil algoritmii procedurali, prin analiza transferului si a contratransferului. Aluzia transferentiala perceputa in discursul pacientului, dar nu totdeauna constientizata si discutata in munca analitica, a constituit nu atat un esec, cat mai degraba un castig prin aceea ca a deschis o noua cale de abordare, atat a propriului inconstient, a inconstientului pacientului, cat si a comunicarii si schimbului analitic. Uneori, punerile in act derivate din aceste erori si nu numai au revelat anumite „sensibilitati„ ale relatiei, cum ar fi incercarea de a fi o mama „prea buna„ pentru un copil care nu poate sa „mestece„ (elaboreze) materialul propriu de trairi. „De ce„-ul e intrebarea-pilon care indeamna Eul analistului-candidat sa caute, sa inteleaga simbolic, afectiv si in cele din urma sa-si contureze noul tip de atitudine, cea reflexiva.

Experienta seminariilor detine ponderea cea mai mare in ceea ce priveste fundamentul teoretic si etic care regleaza setting-ul analitic. Etica in psihanaliza devine ceva mai mult decat un set de reguli care protejeaza pacientul si analistul deopotriva, e atat modus operandi, cat si modus vivendi, se structureaza in propria analiza si continua in supervizare si formare teoretica.

Uneori, constiinciozitatea utilizarii „pulsiunii de a interpreta„ (cu scop defensiv fata de nesiguranta candidatului analist sau ca formatie reactionala fata de invazia ce poate parea de necontrolat a materialului clinic) sau contratransferul fata de transferul pacientului prin care-l controleaza pe terapeut sau pur si simplu identificarea proiectiva a terapeutului si chiar punerea in act a terapeututlui la cererea inconstienta a pacientului de a fi tratat de cineva „competent„ sau de a avea o mama omnipotenta altereaza functia vitala a procesului. Prin aceasta inteleg ca abilitatea analistului de a fi flexibil, de a-si pastra atentia liber flotanta si de a astepta „momentul potrivit„ astfel incat cursul analizei sa decurga in ritmul pacientului sunt abilitati care se slefuiesc continuu si se aprofundeaza si prin greselile intelese. Odata declansata, muzica procesului continua – sarcina analistului fiind de a se racorda la „timpii„ celuilalt. Tipurile de transfer intalnite (matern, patern, psihopatic, psihotic, erotic etc.) pun la incercare abilitatea racordarii optime la campul intern al pacientului. Tentativa analistului de a aduce discursul pacientului la nivelul interpretarilor in relatie intampina uneori dificultati. Raspunsul din partea pacientului poate varia de la 

o fi cum spuneti,
ma luati cu prostii freudiene, 
n-am spus asta, 
una spun eu si dvs. nu stiu de unde le scoateti

la, in cel mai bun caz, taceri prelungite in semn de retragere defensiva in fata reformularilor simbolice prea grabite. Asadar, asteptarea nu e numai o calitate a analistului, ci si un instrument util pentru continerea ritmului intern de elaborare al pacientului. Greseala intr-o astfel de interactiune este de a fi intr-o alta legatura cu un „altcineva„ (principiul, teoria, al treilea simbolic) negand parti din sinele pacientului (partea din sine prezentata de pacient e eludata). Confirmarea a ceea ce simte, a adevarului trait, pare sa scoata relatia din esecul de reglare initial.

Intr-un alt sens, excluderea pacientului prin fuga terapeutului in conversatia sa interna cu principiul / metoda ar mai putea releva substratul contratransferential fata de tipul de transfer desfasurat de pacient. De exemplu, in diada relationala sado-masochista in care pacientul poate emite inconstient cereri sadice catre analist, pactul cu un al treilea simbolic neîmpartasit poate reprezenta reactia agresiva a analistului fata de cererea emisa. Acest raspuns il inteleg nu numai ca reactie la pacient, ci si ca pe ceva din sinele terapeutului care contribuie la scenariul desfasurat. Adica ambii participanti regizeaza cumva fluxul intersubiectiv astfel incat impreuna sunt responsabili, iar contratransferul ia forma a ceva mai mult decat un simplu raspuns la solicitarea transferentiala. Cu alte cuvinte, un algoritm intrapsihic al pacientului nu ar putea evolua in plenitudinea atributelor sale daca nu ar gasi o corespondenta inconstienta in analist.

Un alt moment important il constituie mentinerea pacientului in terapie, detinerea abilitatii de a fi o mama suficient de buna si suficient de rea astfel incat copilul sa se simta rezonabil continut si sa se dezvolte. Nu de putine ori, pacienti cu suficienta motivatie, cu o buna inteligenta si cu o relativa capacitate de simbolizare au iesit din proces. Desigur, cei mai multi oameni vor o rezolvare rapida a problemei in sensul disparitiei simptomului. Se poate considera ca, pe termen scurt, din punct de vedere strict simptomatologic, capacitatea de a sustine si orienta pacientul poate functiona relativ bine, cu singurul amendament ca din punct de vedere psihanalitic nu se poate pune problema unui proces. Considerarea pacientului ca nefiind destul de analizabil imi pare o explicatie care poate hrani eul narcisic prin aspectul de justificare rationalizata. Mai ramane ceva, o parte de adevar intersubiectiv care se cere onorat. Acest „ceva„ vine din interactiunea complementar scindata intre cei doi participanti. Interactiunea complementar-scindata se refera la interactiunea in care cei doi participantii sunt situati pe pozitii simetric opuse – Jessica Benjamin.

Un exemplu in acest sens ar fi situatiile in care pacientul pleaca dupa primele interviuri devenind astfel „neanalizabil„. O ipoteza mai realista ar fi faptul ca a simtit inconstient o aparare a analistului insuportabila pentru el (pacient).

Rolul cel mai important in dezvoltarea si mentinerea echilibrului terapeutic il detine activitatea de supervizare. Universul experientelor psihice intre eu-candidat si celalalt-supervizor – cu corespondentele subiective aferente – pare revelat prin incercarea de a cauta stilul personal, atitudinea si identitatea proprie cat mai adecvate experientei personale. Un spectru mixt de acumulare de informatii, de ghidari si reorientari fata de repere, reevaluari si redimensionari de sine ale candidatului in scopul gasirii echilibrului intre spontaneitatea si sensibilitatea de rol din „jocul„ terapeutic co-creat si cadrul si principiul teoretic! Intr-un alt sens, e ca un debut al maturizarii profesionale, un proces in care autoanaliza si autoreglarea sunt functii continue ale experientei intersubiective. Calitatea analitica a acestui proces nu rezida numai in intelegere, insight, capacitate de mentalizare si capacitate de reflexie, ci si intr-o disponibilitate afectiva racordata optim la stari si parti ale sinelui celuilalt.