A venit un moment cand am concluzionat ca, mai mereu, in pauzele din terapie am trait cele mai neasteptate, ciudate, spectaculoase evenimente de viata. Un timp cred c-am dat vina pe terapeut si pe plecarile lui. Cateodata cu titlu de disparitii, pentru ca erau neanuntate din vreme, atat cat sa ma pregatesc sufleteste.
Acum imi vine sa spun ca aceste asteptari, cu toata angoasa, nerabdarea, furia, dorul, teama care le acompaniaza, sunt sursa cresterii noastre. La inceput suntem prea incurcati in itele propriei vieti, poate mai ales psihice, incat sa mai vedem si beneficiile asteptarii. Mai tarziu, cand incepem sa distingem o urma de siguranta in noi insine in timpul vacantelor sau, pur si simplu, al absentelor terapeutului, ne bucuram ca am cladit cu bine in fiecare sedinta de la prima pana la cea prezenta.
Totusi, in atatia ani de analiza nu mi-am inchipuit niciodata ca in absenta terapeutei mele o sa raman insarcinata.
Pentru prima data de-a lungul vietii mele, dupa ce copilul, de la copiii mamei mele pana la cei mai indepartati transgenerational, fusese o tema mult disputata oniric si transferential, apoi dezbatuta terapeutic, s-a concretizat intr-o forma aproape palpabila, reala.
Intr-un joc de cuvinte, intr-o pauza terapeutica a aparut copilul din mine.
Intr-o seara de duminica am inceput cu adevarat sa-mi tin loc de analist urmarind cu uimirea, fascinatia si, poate, infricosarea cu care un terapeut isi intalneste un pacient nou venit, propriile trairi si ganduri.
Cred ca nu e nici urma de scenariu fictional in teoriile care sustin ca o viitoare mama traieste o furtuna de senzatii, afecte, ganduri pe care eu, in aceasta calitate, marturisesc ca n-am putut sa le supun elaborarii intotdeauna. Uneori m-au coplesit spaimele izvorate dintr-o incercare de a ma situa undeva intre trecut si viitor, fara sa am habar la care trecut ma raportez. Viitorul parea cert si, adesea, inspaimantator. Trecutul insa, trecutul aveam senzatia ca ma traieste cu viteza, cu oscilatii ametitoare, de parca de fiecare data era altul; alta varsta, alt context, alta interactiune, alte emotii, alte reactii. Niciodata usor de imblanzit in miscarea sortita a le potrivi pe fiecare. Am avut totusi noroc si de momente in care, gandindu-ma ca stau intr-un fotoliu si ma simt pe mine, au venit si revelatiile lucrurilor deja stiute din anii anteriori de terapie.
Credeti ca-i simplu sa-ntelegi cand esti in papucii mamei tale, aceia cu care era incaltata cand te purta in pantecul ei sau in bratele ei, zguduita de trairi de neinteles? Sau sa descifrezi teama de a da nastere unui copil care-ar urma sa simta ceea ce abia acum afli c-ai simtit si tu candva? Nu e. Si nici nu pretind c-as fi un magician care descopera toate acestea cu usurinta. Insa m-am straduit s-o fac de dragul zilei cand analista mea urma sa isi reia rolul, iar eu sa-i spun cu mandrie ca m-am descurcat cat de cat si fara ea. Sigur, nu ma refer in principal la a-mi gestiona viata cu toata realitatea ei obiectiva, ea oricum s-ar fi trait intr-un fel sau altul si fara analista. Am in vedere un fel profund de-a ma pricepe pe mine, cea zgaltaita de necunoscut, cu rezultate in evenimentele imediat urmatoare.
La inceput nu mi-am putut imagina viata din interiorul uterului meu, de unde poate si incertitudinea cutremuratoare: e o sarcina extrauterina sau nu? A fost o neputinta cumplita care, ironic, a durat vreo doua saptamani, pentru ca facusem prima ecografie mult prea devreme. Paradoxal, am simtit ca am ramas insarcinata inca din perioada ovulatiei. E un soi de certitudine pe care doar mamele cred ca o pot confirma. Nu stiu s-o explic, nici s-o argumentez. Poate ca tocmai aceasta siguranta a nascut nebunia de mai tarziu, poate ca testul care-ti spune
da, esti gravida
este cel care te arunca in bratele furiei si te fac sa respingi rezultatul: si daca e extrauterina?
In cele doua saptamani de calvar pana la urmatoarea ecografie am revazut-o pe mama in rol de victima a propriilor avorturi. Pe bunica luptand din rasputeri sa nu avem copii cu statut neclar, nedoriti, neasteptati. Pe mine prinsa intre dorintele mele, acum eliberate intrucatva, de vreme ce pentru prima data o sarcina a fost permisa, si istoricul afectiv al predecesoarelor mele.
O extrauterina inseamna o crima? O operatie m-ar pune in postura mamei, aceea de a fi in coma, la limita dintre viata si moarte?
Am izbucnit in lacrimi cand pe un ecran am vazut un sac gestational si-o urma de viitor embrion, iar medicul mi-a spus, la fel de usurat:
e in uter.
N-a durat prea mult linistea, pentru ca pasul urmator era sa vedem daca are cord. Sau nu. Caz in care se impunea o „evacuare”, ca sa il citez pe obstetrician. Alta saptamana traita la limita psihozei. Aceasta evacuare insemna exact un avort. Perspectiva unei mame criminale cred ca deruleaza timpul inapoi pana acolo unde tu traiesti sub mana imaginara a mamei tale care mai oprise din drumul lor si alti copii. Tu devii mama ta, copilul tau esti tu.
E dureros sa verbalizez aceste amestecuri de roluri si sa mi-o mai imaginez acum pe mama ca pe o criminala. Tot terapia m-a facut sa vad increngatura aceasta de relatii inter-si transgenerationale intr-o maniera mai umana, chiar rationala; cu ajutorul ei m-am descifrat, dar mi-am si inteles apropiatii. Adultul din mine intelege ca viata nu e in roz si negru. Nici macar in alb si negru.
Eu mi-am dorit o fetita intotdeauna. Aproape cu inversunare. La fel ca tata inainte sa ma nasc. Mama inca mai asteapta un baiat, cel pe care l-a pierdut. Bunica e aproape sigura ca pruncutul, cum il numeste, va fi un baietel. Cu o urma de curiozitate constienta cateodata ma gandesc cum se va face aceasta alegere: in favoarea mamelor mele? A tatalui meu? Sau doar a mea, pur si simplu? Fara sa astept un raspuns cu orice pret, ma las dusa de aceasta fascinatie a necunoscutului care impleteste cu abilitate destinele atator generatii.
A Hawkening Lady
este un concept, „născut” din to hawk şi awakening, iar textele sunt scrise de o pacientă care… is hawkening. E un fel de a vă transmite cum m-am deşteptat eu scrutând adâncimile, spaţial, temporal şi în orice alt mod (in)imaginabil. Poate că exista şi alte metode. Eu am ales-o pe cea psihanalitică.
...va solicităm sprijinul, dragă cititoare, dragă cititorule. Audiența noastră a crescut foarte mult, cu deosebire în ultima vreme. Cafe Gradiva - Cultură, societate, psihoterapie este o publicație online unică, din câte cunoaștem, prin profil editorial, format și continuitate. Din 2007, am publicat mii de articole, eseuri, interviuri, știri, corespondențe și transmisiuni de la evenimente locale, naționale și internaționale, recenzii și cronici, anchete, sinteze și dosare, pictoriale, sondaje, opinii și comentarii - scrise, video, audio și grafice, de psihanaliză și psihoterapie de varii orientări, de psihiatrie, psihologie și dezvoltare personală, dar și sociale, educaţionale şi comunitare, pentru drepturile omului şi nediscriminare, culturale, literare și artistice, istorice și filosofice. Realizarea lor a presupus, cale de mulți ani, o muncă enormă, uneori „la foc continuu” ori „în direct”, consacrând nopți, weekend-uri și vacanțe. Au fost necesare felurite resurse, implicare și bani, toate în regim de voluntariat.
Faptul că ne citiți și că reveniți mereu ne încurajează și ne arată că suntem pe drumul bun. Ca publicație de tip magazin independentă editorial, nefinanţată, apărând într-o piață media vastă și cu mari resurse, avem nevoie de susținerea dv. pentru a face mai departe jurnalism psi de calitate. Fiecare contribuție de la dv., mai mare sau mai mică, este foarte importantă pentru a putea continua. Susţineţi Cafe Gradiva cu 1 euro sau mai mult - durează doar un minut. Vă mulţumim!
Cafe Gradiva - Cultură, societate, psihoterapie este un magazin online de psihologie, psihoterapie, psihanaliză şi psihiatrie şi cu deschidere spre sfera artistică şi culturală, educaţională, socială şi a proiectelor comunitare.
Ce text. Dificil. Frumos. Toata admiratia pentru autoarea lui (si pentru continut si pentru forma in care ni-l transmite)… si toata simpatia 🙂 Camelia O
AHL, as vrea sa va felicit pentru sinceritatea si maniera atat de profunda in care scrieti ceea ce simtiti/traiti, de fiecare data. De cand vizitez Cafe Gradiva, am citit toate postarile dvs care expun atat de frumos momentele fericite, cat si altele dintre cele mai dureroase. Ma bucur sa va recitesc acum, ma bucur pentru vestea buna a unei noi vieti si va urez mult succes pe viitor.
@Jo, multumesc. Ma intreb, totusi, uneori daca foloseste cuiva sa lectureze experienta mea. Cu un astfel de scop am inceput sa public pe Cafe Gradiva, fie si riscand sa dau peste oameni curiosi sa afle cine sunt in realitate. Ca si cum alta e realitatea care ne intereseaza in principal… 🙂 Atunci pentru cine scriu despre o realitate adesea dureroasa?
AHL, spuneti ca va intrebati daca foloseste cuiva sa lectureze experienta dvs. Eu pot sa afirm ca in ceea ce ma priveste, tot ce-a fost expus in cuvinte aici, pe Gradiva, a fost pentru mine, o cale de a intelege (evident, in termeni generali si din perspectiva subiectiva) cum se desfasoara o relatie terapeutica. Ce implica ea la nivel afectiv, la nivel verbal, la nivel intelectual. Eu una, atunci cand am inceput cura analitica, am vrut sa inteleg si ce inseamna aceasta realitate "dureroasa" pentru altii.Poate din teama de necunoscut, de ce urma sa vina in propria-mi analiza. E drept,e doar o mica parte dintr-un tot unitar, insa eu consider ca articolele dvs au un impact imagistic destul de elaborat (cel putin in randul persoanelor ca mine, care sunt la inceput de terapie si cauta o oarecare reprezentare). Ideea e, ca in momentul in care am inceput analiza (acum vreun an), am dat de articolele dvs. Acum, cand reveniti, vreau doar sa va felicit pentru puterea si sinceritatea de care ati dat dovada. Pe mine chiar m-ati inspirat sa fiu sincera in terapie.
@ AHL: asta era solutia pe care am gasit-o eu ca sa-ti ofer (fantasmatic, desigur), copilul pe care ti-l doreai, o fata. Sper ca nu te-am agresat cu salbatica mea idee.
Foloseste, si mie imi place si ma inspira. Cum sa nu foloseasca o experienta sincera povestita frumos?
Ioana, mie mi s-a parut ca ai urechiat-o 🙂 Am auzit deja atatea povesti despre mari schimbari care se intampla in pauzele terapeutice incat ma intreb daca nu sunt pauzele mai bune decat terapia ;). Dorinta de copil poate fi o dorinta de a duce mai departe relatia, a o recrea, a o continua. Doar ca eu cred ca determinanta e relatia cu tatal copilului, fantasmatica din cuplu, o cheie pe care AHL nu are cum sa ne-o dea aici. Asa ca n-as sari cu interpretari legate de relatia terapeutica asa usor.
Cine sunt eu sa urechez, T Dora? Si cum sa urechezi o femeie insarcinata? De ce? De acord, insa, ca n-am gasit modalitatea cea mai limpede de a-mi exprima bucuria.
Ioana, pe mine cuvintele tale m-au intrigat. Insa cred c-am reusit sa iau partea care mi se potriveste mie din ele, in sensul in care am analizat ce inseamna pentru mine (diferit, probabil, de ceea ce ar insemna pentru tine) un copil analist. Analist al meu, analist pentru mine. Inclin sa cred ca mi-a fost tare greu multa vreme, dar poate mai ales pana la iesirea din adolescenta, sa stau intr-o astfel de pozitie destul de ingrata in raport cu apropiatii: mama, bunica, tatal. De-aici o anume aversiune fata de imaginea pe care mi-ai trezit-o: un copil care sa faca acelasi lucru pe care l-am facut, cumva, eu. Sigur, analist nu e cel mai potrivit cuvant cand discutam de un copil. Insa cred ca e inteligibil ceea ce vreau sa transmit. Un copil care sa ma inteleaga? Unul din scopurile terapiei pe care o urmez a fost acela de a elibera viitorul copil. Daca si cand va fi venit el. Dintr-odata mi-ai oferit perspectiva nereusitei. As putea continua, insa mai important mi se pare sa gasim fiecare partea ei de "implicare".
In final, nu stiu ce copil o sa am. 🙂 Dar poate o sa continui sa va spun.
(Mi-a mai trecut ceva prin minte. Un copil-analist il mai vad si ca pe un copil care simte, il simte pe celalalt, insa nu poate da curs trairilor sale, nu poate reactiona, exprima, manifesta. Ciudat. 🙂 )
@ AHL: Cu siguranta ca raspunsul tau include si o parte din temerile mele, insa dorinta ta de a-ti elibera copilul de povara trans-generationala e un gand generator de optimism. Se poate. Cat despre copilul-analist, aproape toti devenim oarecum analisti de la o varsta incolo, important este, cred, sa nu o facem prea devreme, atunci cand desi simtim, nu putem exprima ce simtim, pentru ca nu intelegem, asa cum bine ai spus.
Bine ai revenit, AHL! Cu noutati mari, se pare, in acest destin intergenerational atat de repetitiv 🙂
Bun venit dorintei de copil, A.H.L.
Ce text. Dificil. Frumos. Toata admiratia pentru autoarea lui (si pentru continut si pentru forma in care ni-l transmite)… si toata simpatia 🙂
Camelia O
Va multumesc pentru gandurile bune. Tuturor.
AHL, as vrea sa va felicit pentru sinceritatea si maniera atat de profunda in care scrieti ceea ce simtiti/traiti, de fiecare data. De cand vizitez Cafe Gradiva, am citit toate postarile dvs care expun atat de frumos momentele fericite, cat si altele dintre cele mai dureroase. Ma bucur sa va recitesc acum, ma bucur pentru vestea buna a unei noi vieti si va urez mult succes pe viitor.
Asa da, AHL, frumoasa solutie de "inlocuire". Nu cumva iti faci un copil analist? Ar insemna ca e fata. Succes!
@Ioana M
Cum s-a nascut aceasta idee ca MI-as face un copil analist? 🙂 Doar pentru ca a fost conceput intr-o pauza terapeutica? Sau?
@Jo, multumesc.
Ma intreb, totusi, uneori daca foloseste cuiva sa lectureze experienta mea. Cu un astfel de scop am inceput sa public pe Cafe Gradiva, fie si riscand sa dau peste oameni curiosi sa afle cine sunt in realitate. Ca si cum alta e realitatea care ne intereseaza in principal… 🙂
Atunci pentru cine scriu despre o realitate adesea dureroasa?
AHL, spuneti ca va intrebati daca foloseste cuiva sa lectureze experienta dvs. Eu pot sa afirm ca in ceea ce ma priveste, tot ce-a fost expus in cuvinte aici, pe Gradiva, a fost pentru mine, o cale de a intelege (evident, in termeni generali si din perspectiva subiectiva) cum se desfasoara o relatie terapeutica. Ce implica ea la nivel afectiv, la nivel verbal, la nivel intelectual. Eu una, atunci cand am inceput cura analitica, am vrut sa inteleg si ce inseamna aceasta realitate "dureroasa" pentru altii.Poate din teama de necunoscut, de ce urma sa vina in propria-mi analiza. E drept,e doar o mica parte dintr-un tot unitar, insa eu consider ca articolele dvs au un impact imagistic destul de elaborat (cel putin in randul persoanelor ca mine, care sunt la inceput de terapie si cauta o oarecare reprezentare). Ideea e, ca in momentul in care am inceput analiza (acum vreun an), am dat de articolele dvs. Acum, cand reveniti, vreau doar sa va felicit pentru puterea si sinceritatea de care ati dat dovada. Pe mine chiar m-ati inspirat sa fiu sincera in terapie.
@ AHL: asta era solutia pe care am gasit-o eu ca sa-ti ofer (fantasmatic, desigur), copilul pe care ti-l doreai, o fata.
Sper ca nu te-am agresat cu salbatica mea idee.
Foloseste, si mie imi place si ma inspira. Cum sa nu foloseasca o experienta sincera povestita frumos?
Ioana, mie mi s-a parut ca ai urechiat-o 🙂
Am auzit deja atatea povesti despre mari schimbari care se intampla in pauzele terapeutice incat ma intreb daca nu sunt pauzele mai bune decat terapia ;). Dorinta de copil poate fi o dorinta de a duce mai departe relatia, a o recrea, a o continua.
Doar ca eu cred ca determinanta e relatia cu tatal copilului, fantasmatica din cuplu, o cheie pe care AHL nu are cum sa ne-o dea aici. Asa ca n-as sari cu interpretari legate de relatia terapeutica asa usor.
Cine sunt eu sa urechez, T Dora? Si cum sa urechezi o femeie insarcinata? De ce? De acord, insa, ca n-am gasit modalitatea cea mai limpede de a-mi exprima bucuria.
Ioana, pe mine cuvintele tale m-au intrigat. Insa cred c-am reusit sa iau partea care mi se potriveste mie din ele, in sensul in care am analizat ce inseamna pentru mine (diferit, probabil, de ceea ce ar insemna pentru tine) un copil analist. Analist al meu, analist pentru mine.
Inclin sa cred ca mi-a fost tare greu multa vreme, dar poate mai ales pana la iesirea din adolescenta, sa stau intr-o astfel de pozitie destul de ingrata in raport cu apropiatii: mama, bunica, tatal. De-aici o anume aversiune fata de imaginea pe care mi-ai trezit-o: un copil care sa faca acelasi lucru pe care l-am facut, cumva, eu. Sigur, analist nu e cel mai potrivit cuvant cand discutam de un copil. Insa cred ca e inteligibil ceea ce vreau sa transmit.
Un copil care sa ma inteleaga?
Unul din scopurile terapiei pe care o urmez a fost acela de a elibera viitorul copil. Daca si cand va fi venit el. Dintr-odata mi-ai oferit perspectiva nereusitei.
As putea continua, insa mai important mi se pare sa gasim fiecare partea ei de "implicare".
In final, nu stiu ce copil o sa am. 🙂 Dar poate o sa continui sa va spun.
(Mi-a mai trecut ceva prin minte. Un copil-analist il mai vad si ca pe un copil care simte, il simte pe celalalt, insa nu poate da curs trairilor sale, nu poate reactiona, exprima, manifesta. Ciudat. 🙂 )
@ AHL: Cu siguranta ca raspunsul tau include si o parte din temerile mele, insa dorinta ta de a-ti elibera copilul de povara trans-generationala e un gand generator de optimism. Se poate.
Cat despre copilul-analist, aproape toti devenim oarecum analisti de la o varsta incolo, important este, cred, sa nu o facem prea devreme, atunci cand desi simtim, nu putem exprima ce simtim, pentru ca nu intelegem, asa cum bine ai spus.