Stiai ca si bebelusii pot muri?

Propun cititorului un articol despre angoasa de pierdere si trairea de abandon, despre impregnarea arhaica a unui pericol psihic ce genereaza permanent o spaima de prabusire ce nu lasa loc vietii, ci doar supravietuirii.

Vom porni in discutia noastra, asa cum ne-am obisnuit, de la un fragment clinic generic ce isi propune sa reuneasca aspecte ale tematicii abordate. Reamintesc cititorului ca incercam sa avem in vedere in aceste articole cele doua puncte de vedere, atat cel intrapsihic ce trimite la topica freudiana si la aparatul psihic individual, cat si cel intersubiectiv ce trimite la topica legaturii (conceptualizata de psihanalistul argentinian I. Berenstein) si la aparatul psihic grupal.

Copilul: lasa-ma in pace, nu mai vorbi
Terapeutul: plangi precum un bebelus pentru care cuvintele nu au inca sens si care nu poate vorbi
Copilul: un bebelus? Esti nebuna. Stiai ca si bebelusii pot muri?
Terapeutul: atunci cand le este foarte teama ca o vor pierde pe mamica lor
Copilul: mi-e teama ca mami va pleca si voi ramane singur

Fragmentul de mai sus contureaza ipoteza unui paradox. Un copil care nu poate creste, dar nici nu poate ramane mic. Un copil care exista, dar care nu poate exista. Un copil care vorbeste, dar care nu poate rosti cuvintele si nu poate intelege sensul lor.

Ne putem intreba despre absenta acestei hrane simbolice intr-un registru arhaic, indepartat, cand angoasa si vidul au umplut psihicul ce astepta interiorul unei mame continatoare si exteriorul unei lumi primitoare. O lume ce s-a dovedit a fi ostila, plina de pericole, fara sens. Copilul nu isi poate forma o reprezentare a unei mame interioare care il ingrijeste si care i-ar putea oferi capacitatea de a se identifica cu ea pentru a-si putea suporta starile de suferinta psihica.

Ne putem gandi la fixarea intr-un stadiu paranoid timpuriu fara posibilitatea de a folosi tranzitionalitatea, un spatiu destinat iluziei, creativitatii, constructiei unei punti intre interior si exterior. O lume plina de suspiciuni si pericole care s-a dovedit a fi o hrana otravita si nesatisfacatoare si care este scuipata cu aceeasi ura cu care a fost primita.

Copilul scuipa bucati intregi din el insusi, stranii pentru ceilalti si pentru el insusi, pe care le-a inghitit crezand ca ii vor fi mai putin straine astfel si care au sfarsit prin a deveni inamici interni, obiecte rele persecutoare. Oare ce s-a intamplat cu obiectele bune?

Terapeutul este el insusi un inamic exterior si interior, care parcurge un drum in sens invers decat toti ceilalti si primeste ceea ce nu are sens, cautand locul lor si intelesul. Este el insusi un ne-bun, asemenea copilului ne-bun, rau si aceasta identificare ii permite sa patrunda intr-o lume stranie si sa accepte toate lucrurile rele de acolo.

Bebelusii rai pot muri pentru ca ei nu pot fi iubiti. Pentru ca ei urasc si distrug. Mama poata iubi un bebelus rau? Mama poate contine ura pentru a o transforma in iubire neconditionata?

Capacitatea materna a terapeutului va fi indelung pusa la incercare in acest proces de reparatie si reconstructie.

Destinul acestui bebelus este de a ramane singur. Cu adevarat acesta este. Dar singur nu prin uciderea mamei sale, ci prin recunoasterea acesteia ca o fiinta distincta, libera sa existe, oferind astfel si libertatea de a exista bebelusului ei. Este ceea ce Winnicott numeste „capacitatea de a fi singur in prezenta mamei”.

Si atunci ne intoarcem la paradox: daca raman cu mami o ucid, daca raman fara ea voi muri.

Iata cum in mod firesc apare in discutia noastra trecerea catre registrul intersubiectiv, al legaturii si catre ceea ce Caillot si Decherf au numit pozitie narcisica paradoxala. In aceasta pozitie se construieste fantasma unei pieli comune a mamei si bebelusului care este constitutiva pentru aparatul psihic originar. Fantasmele de iluzie gemelara a cuplului sau de iluzie familiala si grupala constitutive pentru aparatul psihic de grup apartin acestei pozitii. Obiectul paradoxal, fie ca este un individ, un cuplu, o familie sau un grup, tinde sa lege indisolubil doua aspecte ale sale inconciliabile si in acelasi timp care nu se opun. Pozitia narcisica paradoxala este deci caracterizata de o relatie de obiect adeziva si omnipotenta. Apararea sa ia forma unei structuri ritmice care protejeaza subiectul contra senzatiilor si angoaselor catastrofice primitive claustrofobice (a strange prea tare) si agorafobice (a lasa prea mult sau a lasa sa cada). Ea este paradoxala caci ea tinde sa apere simultan subiectul contra senzatiilor primitive legate de fuziunea corporala si contra celor legate de separarea de obiect. Afectul paradoxal tinde sa lege indisolubil intre ele doua afecte ireconciliabile si in acelasi timp care nu se opun (teroarea si fascinatia de exemplu). Conflictul originar este tratat dupa un model paradoxal si obiectul tinde sa fie si continator si continut. Aceasta pozitie este caracterizata de fantasmele antagonice de invelis comun ideal si invelis comun inadecvat. Ea poseda o dubla potentialitate de dezvoltare: una catre Oedip si nastere, atunci cand subiectul este continut de obiect, si cealalta catre Anti-Oedip si auto-creare, cand subiectul contine obiectul. In forma sa normala, ritmul apararii este optimal si paradoxalitatea deschisa de aceasta pozitie va evolua spre ambiguitate si tranzitionalitate, spre pozitia depresiva si Oedip. In forma sa patologica, ritmul este prea rapid sau prea lent si paradoxalitatea inchisa (daca traim impreuna ne ucidem, daca ne separam murim) va evolua spre patologii anti-oedipiene situate dincolo de nevroza: psihoza, perversiuni, somatizari, toxicomanii.