Cunoaşterea de sine şi călăii de sine

Nosce te ipsum (am crescut cu versiunea latină a dictonului) a intrat în viaţa mea destul de devreme, pe la sfârşitul claselor primare, acasă, venind de la un părinte enciclopedic, zbuciumat de războaie interne nesfârşite şi nespus de tandru.
Între povaţă şi avertisment, sensul lui era, pentru mine, unul dublu, disparat: pe de o parte, candoarea mea de copil (omnipotenţa mea infantilă?) găsea în el un îndemn încurajator: „Caută-te, află cine eşti, spre ce te îndrepţi, cu ce din tine poţi spera să înfăptuieşti ceva, acum şi mai târziu, în viaţă … întâlneşte-te cu tine însăţi!” (mmm, sună lozincard). Cu acest înţeles, părea un fel de a mi se spune „Nu te speria de neputinţa ta vremelnică…”
Mai era şi celălalt înţeles, care venea să-l torpileze pe primul: „Ai grijă, nu ştim ce zace în noi! Şi, mai ales, nu cere să te însoţesc pe drumul cunoaşterii de sine, al întâlnirii cu tine, asta se face pe cont propriu!” Acolo, „necesitatea practică” părea cea de a-l debarasa pe părinte de sarcina, prea împovărătoare pentru el, de a desţeleni pârloaga şi de a deschide cărarea cunoaşterii de sine.
În felul acesta de a transmite îndemnul antic, chestiunea limitei era una implicită, însă una minată din capul locului: limita se profila fie ca un neajuns, ea nu putea culisa decât pe axa melancolică: neputinţă–oprelişte–deşertăciune … neprietenoasă, nu dădea contur, ci eroda; fie ca ceva ce trebuia însuşit grabnic, antidot împotriva oricărei dezamăgiri. Viziunea asta era periodic întărită de îndemnul de a învăţa „pe dinafară” Glossa lui Eminescu, transmisă – la noi în bătătură – ca un soi de catehism iconoclast; şi, în liceu, de modul în care profesoara de latină pronunţa maximele şi dictoanele latineşti, când ca apostrofări, când ca pe nişte verdicte apăsătoare.
Acum, după o vreme de tras la ramele cunoaşterii de sine, cred că, dacă această "asceză" e şi primejdioasă, o cale, un labirint care se poate închide asupra ta ca o capcană, cum spune dl Vianu, şi dacă ajunge să fie un chin tantalic, asta vine odată cu spaima învăţătorului care transmite îndemnul.
Candoarea mea din copilărie nu ar fi dat vreodată imboldului la cunoaştere de sine suflul încurajator pe care l-am simţit, fără privirea caldă a părintelui meu zbuciumat.
Pesemne comentariul acesta intimist iese cu mult din paradigma goetheeană a cunoaşterii de sine. Cât despre izvorul de la care îşi adapă auto-călăii germenele creaţiei, orice fel de creaţie, mai stau pe gânduri.

Maria-Elena Ionescu