Asa cum nu exista o sigura interpretare (constienta) a materialului inconstient, asa nu poate exista nici o singura paradigma teoretica a practicii clinice. Interpretarile psihanalistului – asa cum au fost definite pana acum ca talmaciri verbale – sunt enunturi constiente, coerente, dar reductioniste, pentru ca sunt forme finite (limitate) de exprimare a fiintarii inconstiente.
Tot la fel, teoriile sunt discursuri cu privire la experienta. Experienta nu poate sustine sau argumenta una sau alta dintre teorii si invalida una sau alta dintre teorii. Pentru cineva, o anumita experienta poate fi mai bine descrisa printr-o anumita teorie, in timp ce pentru altcineva o cu totul alta teorie explica aceeasi experienta.
Singura atitudine „tehnica” in psihanaliza mi se pare a fi curiozitatea psihanalistului fata de pacient – „tehnica” in sensul de „aplicabila”, si chiar si fata de asta am rezerve… De exemplu, supervizarea nu o vad ca pe „invatare”, mi se pare ca invatarea nu are nici un sens, ci poate ca ea ar trebui sa se axeze mai mult pe „dezvatare”. Noi de fapt „stim”, adica avem un comportament deja invatat pe care il developam in relatia cu pacientul si cred ca supervizorii ar trebui sa aplice o singura metoda: sa fie curiosi sa afle ce si cum „stim” deja sa facem asa cum analistul ar trebui sa fie interesat doar sa inteleaga ce si cum face pacientul. De ce sa faca asta? Pentru ca oricum analistul face si altceva fara sa vrea – ceea ce face este sa reactioneze strict subiectiv – el face destul prin faptul ca e in cabinet si e afectat de pacient. Ceea ce spune Michel Sanchez-Cardenas in Matte Blanco’s thought and epistemological pluralism in psychoanalysis (2011) despre a-i invata pe candidati de la inceput sa accepte orice teorie noua seamana cu a-l invata pe copil sa accepte ca exista si alte minti in afara mintii proprii. E un deficit de mentalizare a exclude alte teorii decat cele pomenite de tine. Dar cum ar trebui invatati candidatii? Ma intorc la supervizare. Rolul ei ar trebui sa fie unul terapeutic, asa cum explica D. E. Debell, care spune ca nimeni nu are „curajul” sa sustina ca supervizarea are rol terapeutic, dar, in practica, toti stim ca asta se intampla cand vorbim cu supervizatul despre reactiile lui contratransferentiale.
Probabil ca exista inca tabuuri si de aceea ajungem sa vorbim despre situatiile de neacceptare, de „rasism” teoretic. De ce ne scandalizeaza cand auzim ca un coleg a facut cutare lucru sau a dat cutare replica in cabinet? De ce exista asa nu se face? De ce exista uneori tendinta de a-l descuraja pe colegul din grupul de intervizare in ceea ce face? Sau de a considera ca intelegem mai bine decat analistul cazului ceea ce se intampla intre el si pacient pentru ca el „se apara”. Dar noi nu ne „aparam” exact atunci cand transmitem „siguranta” ca nu am spus doar o ipoteza, o „simpla” ipoteza, ci am spus ceva important, am pus punctul pe „i”, am spus ceva ce nimeni nu a vazut pentru ca suntem „geniali” sau „avem experienta”?!
Revenind la modelele teoretice, este interesant care o fi legatura intre aderarea la un anumit model teoretic si practica individuala a analistului. Nu intotdeauna aderarea la o teorie mai rigida are legatura cu rigiditatea relationala a analistului sau aderarea la teorii care vorbesc despre creativitatea analistului da seama de o creativitate reala in practica acelui analist. Nivelul declarativ verbal isi pastreaza limitele sale fata de cel procedural, actional. Cred ca e valabila si varianta de a adera la o teorie mai rigida pentru ca te sperii de salbaticia ta launtrica, precum si a adera la teorii mai liberale pentru ca de fapt te sperie propria rigiditate. „Aderarea” implicit adopta teoria ca pe o recomandare (M. Sanchez-Cardenas spune chiar „zeificare”). Imi place ideea lui Stolorow despre faptul ca nu poate fi scrisa o teorie a autenticitatii / spontaneitatii pentru ca nu pot fi formulate astfel de „recomandari” tehnice. De fapt, el spune ca ar trebui sa se renunte complet la termenul de „tehnica” atunci cand vorbim despre practica psihanalitica, pentru ca este o „practica” si nu o „tehnica”.
 Georgiana Brănişteanueste candidat – Societatea Română de Psihanaliză. |
DE ACELAŞI AUTOR
Toate articolele acestui autor
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
La ce bun „rasismul” teoretic? Bună întrebare, Georgiana, şi frumoasă ilustrare, printr-un singur cuvânt, a dificultăţii de acceptare şi conştientizare a existenţei unui „celălalt-diferit-de-sine”. E o mare pierdere faptul că astfel de situaţii apar în grupurile profesionale.
Dar să formulez altfel. Există acest “commonsense” care ar spune fără ezitare, mai în glumă sau mai în serios, că într-o psihoterapie “clientul nu are niciodată dreptate”. Nimic mai fals, aş spune. În cabinet, ne ştim supuşi unui demers extrem de dificil, şi anume întâlnirea dintre mintea noastră şi mintea pacientului. Putem privi procesul terapeutic ca pe un dans în care fiecare dintre cei doi va încerca să se adapteze la ritmul “muzicii” celuilalt şi în acelaşi timp va încerca să-şi păstreze “melodia preferată”, vrând să o impună “partenerului de dans”. Desigur, există acele cazuri extrem de rare în care ritmurile celor doi se potrivesc pur şi simplu (este o situaţie pe care unele teorii ar numi-o “acordaj empatic” şi ar declara-o utilă, iar altele ar numi-o “coluziune” şi ar recomanda evitarea ei). Dar de cele mai multe ori, aceste nepotriviri armonice între pacient şi terapeut se soldează cu situaţii de tipul “you stepped on my foot”.
Ce e de făcut, atunci? s-ar întreba un terapeut. Aş zice că dacă este un terapeut care are ureche muzicală, dar încă se mai antrenează la “flexibilitate”, va încerca să înveţe de la colegii lui (mai mult sau mai puţin experimentaţi) noi paşi, pentru a integra noi ritmuri. Descoperim cu uimire că şi aici este o situaţie asemănătoare cu “dansul” din cabinet. Acelaşi tip de întâlnire între două (sau mai multe) minţi diferite provoacă acelaşi tip de angoasă; dar de această dată, efectul resimţit în cadrul grupului profesional va oscila între varianta dulceagă de tipul “m-ai călcat pe bătături” şi acele situaţii limită de tipul “murder on the dance floor”. Sau se trece de la “dansurile de salon” la “dansurile tribale” şi se invocă zeii. Zei mai mari sau zei mai mici, de la formatori şi supervizori până la autori consacraţi în literatura de specialitate. Evident, aici se punctează “impresia artistică”; sau cu alte cuvinte, “l-am călcat pe degete, dar am făcut-o cu stil”. Pentru “stil”, a se citi în felul următor: “am folosit tehnica X consacrată, pe care am adoptat-o şi o aplic cu sfinţenie”.
Şi într-un final, descoperim că am uitat de unde am pornit. Şi anume de la faptul că “tehnica” noastră, aşa cum o ştiam noi până atunci, s-a împiedicat de piciorul pacientului, uneori mai bine înfipt în roca solidă a realităţii decât anumite tehnici aburitoare ce plutesc în aerul din cabinetele de psihoterapie. Într-o situaţie ideală, cele două ritmuri (ale pacientului şi terapeutului) se vor armoniza în cele din urmă pentru a naşte “un al treilea” ritm. Dar ce societate va accepta un ritm de care se simte ameninţată că i-ar putea da valorile peste cap? (Serios, unii încă mai consideră că jazz-ul şi rock’n’roll-ul sunt operele diavolului.) Probabil că pluralismul va rămâne o utopie. De genul celei pe care ne-o dorim cu toţii, dar ne temem de ea.
Serios?!? Asa se pune problema în ”lumina vindecatoare a relatiei”: pacientule, m-ai calcat pe bataturi, ma duc sa ma plang la mama? Si macar de s-ar duce la unii mai bine orientati, da te trezesti ca prefera sa vorbeasca cu femeia de serviciu care pandeste pe la usi. Nu ca n-ar fi femeia de serviciu cu totul onorabila si neconflictuala, da cat o intereseaza? Si nu era vorba ca ”talking cure”, ca discutam aici, ca ”colaboram impreuna”, cum s-ar mai exprima unii autori pe Cafe Gradiva?
@anonim 2
Daca spioneaza pe la usi, pare ca nu e neinteresata. Dar onorabila poate ramane, cu o conditie: sa fie candidat in formare in psihanaliza, ceea ce cred ca nu e interzis nimanui cat timp face proba calitatilor necesare. Dintre acestea, curiozitatea e esentiala. De altfel, ea e o conditie pentru orice actiune, dar asa cum o cere aceasta profesie, e o calitate atat de rara ca sunt permise si forme de manifestare altfel mai putin digerabile dpdv etic si deontologic. Iar indiscretia n-ar avea niciun rost fara sora ei geamana, barfa. Spunea bine Hanif Kureishi, de s-a mai suparat un domn pe-aici, ca psihanalistii trebuie sa aiba gust pentru barfa, desi n-ar avea de ce (sa se supere), ca daca nu ti-ar placea sa scormonesti in r**** n-ai avea cum sa suporti torentele care vin neobosit catre tine zilnic. Psihanalistul asculta barfa pacientului, dar nu-si poate asuma sa barfeasca cu el, de unde si impresia comuna ca "talking cure, pe naiba, astia-s niste oameni care nu vor sa vorbesc cu tine"! Psihanalistul insa vorbeste, ce rost ar mai avea toate astea daca ar fi obligat sa le tina pentru sine? Vocatia barfei nu se poate implini daca nu e dusa mai departe, si mai departe, ca nu cred sa fie menajera ratiunea ei ultima.
a, să-nțeleg că bârfa e idealul care organizează așa-zisa relație; n-a cerut nimeni să bârfească ”cu el”, și să vrea, n-ar avea cum, că presupun că n-au cunoștințe comune; dar înțeleg că analistul nu poate nici să vorbească despre pacient, de față cu pacientul; formal sau informal, poate doar să-l bârfească! ?
Vi se pare scandaloasa ideea ca si un supervizor ar avea ceva de invatat de la un supervizat? Asa cum si un analist mai afla cate ceva bun de la pacientul lui. De ce nu?
Mi-au placut comentariile. 🙂 Multumesc! Copilului mic ii este greu cand descopera diferentele si cateodata mai dam peste varsta aceea si cand suntem adulti. 🙂