Expo „Corp 2012”, Galeria Căminul Artei

Petru Lucaci

Teritoriu al negocierii inepuizabile dintre natură şi cultură, disponibil primitivismului, regăsit mereu ca o subversivă nostalgie după o inocenţă şi putere obscură, sau dimpotrivă, sofisticat, transformat după exigenţe impuse de-a lungul istoriei, de idealuri şi fantasme, de exigenţe şi somaţii pragmatice, corpul se impune conştiinţei culturale ca o ireductibilă provocare.

Alexandru Grosu

Aurel Vlad

Cosmin Paulescu

Darie Dup

Dragoş Pătraşcu

Florica Prevenda

Geta Brătescu

Ilie Boca

Ion Iancuţ

Liviu Nedelcu

Liviu Suhar

Marius Burhan

Marius Crăiţă Mândră

Marilena Preda Sânc

Zamfira Bârzu

Martor al devenirii, al timpului individual, cu vârstele sale spectaculos evolutive şi ca interpret al istoriei, ca mister protejat de tabuuri şi obiect al curiozităţilor cu cele mai diferite legitimări, sediu al intimităţii maxime şi sediu al experierii celuilalt, resimţit ca entitate străină, obiectivabilă, conţinător, receptacol deschis sau limitativ, corpul (corporalitatea) se oferă artei ca una dintre cele mai fecunde teme, modele pentru mimesis şi câmpuri de explorare. Această corporalitate atât de proprie şi de străină a revenit în acest deceniu în atenţia culturii, conştiente de interdisciplinaritatea sa asumată, iar arta, după ce l-a uitat programat în direcţiile sale nonfigurative, continuă polemicile în centrul cărora l-a plasat odată cu ieşirea din modernism, care reorientează atitudinile sale în a doua jumătate a secolului trecut.

Suita expoziţiilor dedicate corpului de proiectul de prezentare a artei contemporane, iniţiate la Focşani, a plasat explorarea temei în dimensiunea sa radical culturală, referinţele la corp adresându-se deja semnului antropomorf, descriptiv, simbolic sau resorbit complet exerciţiului artistic, ca sinteză de volume sau de forme şi valori tactil-cromatic-materiale. Corpul prezent în această selecţie este, aşadar, elementul unor discursuri convergente despre reprezentarea sa, despre intensitatea sau slăbirea capacităţii sale de semnificare.

Preocupată de funcţia de mediator a corpului propriu, în relaţia cu contextul familiar al atelierului şi locuirii intime, Geta Brătescu a continuat acest traseu prin desenele cu ochii închişi, testând sinteza de instinct şi memorie a gestului, dar în tot acest timp, a continuat să observe şi să surprindă, în grafii lapidar sensibile, situaţii şi prezenţe. Ca în grupul de crochiuri prezentat acum. Consecvent estetismului său în care plăcerea picturii întâlneşte senzualitatea contemplativă, Liviu Nedelcu optează pentru tema nudului feminin, integrat unui dinamism liber al materiei fixate efemer în formă. Zamfira Bârzu conferă nudului, exploatat cu alte ocazii ca temă autoreferenţială, în situaţii performative, o notă reflexiv melancolică, subliniată cromatic. Pentru Ilie Boca, ale cărui nuduri feminine dramatice din anii ‘90 impresionau prin expresivitatea carnală, corpul devine o amprentă reziduală, asimilabilă altor semne specifice mitologiei sale intens narative. Direcţia integrării semnului antropomorf în discursul pictural autonom o regăsim în demersurile pictural disolutive ale lui Mihai Chiuaru, în exerciţiile de ordonare impuse, ca grile grafice, de Marius Burhan, proteicului simetric al maselor picturale şi realului ce le dă consistenţă, în tensiunea spre tridimensional din grafica abstractă a lui Dragoş Petraşcu, sau, tranşant, în radicala delimitare dintre conştiinţa culturală, conceptuală asumată şi densitatea magmatică a unei interiorităţi vii, pulsionale din retorica Marilenei Preda Sânc.

Aurel Vlad deschide alt câmp problematic, investind semnul antropomorf cu expresia exprienţelor existenţiale profunde, în disputa sa nesfârşită cu viaţa, şi moartea, cu timpul, cu destinul, sculptura sa având acurateţea reprezentativă impusă de scenariul plurisemiei repertoriilor gestuale. Aceeaşi reactivitate proliferativă a fiinţei prinse în sceneriile realului este metaforizată de Florica Prevenda în complexele sale figuri populate de imagini interioare. Cosmin Paulescu transferă problematica semnului antropomorf în comentariul cultural comparatist, contrastând staticul model grec, cu dinamica unor replici reprezentări din ce îi suplimentează sau ambiguizează prin accesorii simbolic morfologice, prestigiul.

Unei alte poetici îi aparţin retoricile segmentului, fie selectat ca sinecdotic complex volumetric, în torsul semnat de Alexandru Grosu, sau în montajul suprarealist cu tors din seriile erotice ale lui Liviu Suhar. În cazul lui Petru Lucaci, segmentul corporal deja suplimentat semnificativ prin culoarea neagră, indică o sintaxă mai complexă relaţionat cu alt fragment corporal. Darie Dup, mereu surprinzător în scenariile sale condensate, grupează într-o instalaţie decorativ-narativă segmentul (urechea), semn complex morfologic şi deschis unor semnificaţii multiple. Perspectiva tradiţionalistă asupra fragmentului, impus atenţiei de funcţia în act, o propune Marius Crăiţă Mândră, reţinând ca într-un reportaj, mâinile dirijorului în exerciţiu, într-o manieră realistă.

Expoziţia în articularea sa actuală, pleacă de la premiza unei resorbţii totale a corporalităţii în repertoriul cultural şi chiar, specific artistic, într-o contemporaneitate problematică ce conferă esteticului prioritatea asupra experimentalismului ştiinţific, asumării existenţiale brute, angajamentului social sau altor nivele ale trans/post/preculturalului.

Sursă: http://www.modernism.ro/2012/03/23/corpul-2012/