Horst Kächele: „Ataşament, reglare afectivă şi sincronizare mutuală în psihoterapia adultului”

Workshopul „Ataşamentul în psihoterapie” susţinut de Horst Kächele, co-autor al monumentalului Tratat de psihanaliză contemporană şi profesor la International Psychoanalytic University Berlin, a fost deschis, din partea organizatorilor, de profesorul Vasile Dem. Zamfirescu, care a făcut o introducere nu doar a invitatului, dar şi a Asociaţiei pentru Promovarea Psihanalizei Teoretice şi Clinice „Insight”, cea care a pus la cale evenimentul.

Precizând intenţiile noii asociaţii, Vasile Dem. Zamfirescu a arătat că „Insight” nu se va limita la psihanaliză în sensul clasic, ci va avea în vedere toate formele viabile de psihoterapie; doreşte de asemenea să privilegieze relaţia şi nu doar interpretarea; şi să fie deschisă şi spre alte domenii: neuroştiinţe, psihologie, etologie.

Dl Horst Kächele şi-a început expunerea (urmând un ppt, dar altfel liberă şi improvizatorică ca a jazz session) arătând că este un non-believing psychoanalyst: există în psihanaliză un număr de idei valoroase şi valabile; şi există şi idei care nu s-au verificat. Tema workshopului fiind teoria ataşamentului, bineînţeles că Horst Kächele s-a referit în primul rând la întemeietorul acesteia, John Bowlby (deşi, aşa cum aveam să aflăm mai târziu în cursul expunerii – ca fiind chiar o contribuţie personală recentă, din American Imago – un număr din 2010, a conferenţiarului, există un precursor important al teoriei ataşamentului, succesor al lui Ferenczi, dar neinfluent în epocă, Imre Hermann, încă din anii ’20 şi mai exact din 1936). John Bowlby a marcat o cotitură de la concepţia psihanalitică tradiţională a traumei ca fantasmă (ne amintim de la Freud, care a crezut iniţial în realitatea traumei, apoi a inovat-o ca fiind fantasmatică) la traumă ca realitate: ce susţinea Freud e adevărat pentru isterie, de pildă; dar pentru tulburările severe, mai adevarată este cea de-a doua concepţie. În concluzie, spune dl Kächele cu mult umor (care nu i-a lipsit într-o cascadă de glume – prea multe, poate, a presupus d-sa la un moment dat; încă nu suficiente temperamentului nostru, am presupus eu la un alt moment dat, sesizând densitatea expunerii): Freud was a kind of loser.

Ceea ce crede Kächele a fi făcut diferenţa în cazul lui Bowlby faţă de alţi psihanalişti a fost formarea lui de psihiatru de copii (şi experienţa războiului, a copiilor deprivaţi în aceste împrejurări traumatice, aş adăuga eu, mergând în siajul unui fapt binecunoscut şi recunoscut; mai ales că vorbitorul însuşi a ţinut să sublinieze importanţa faptelor reale în dezvoltarea emoţională a copilului, îndeosebi ca separare şi pierdere). Interesantă mi s-a părut sublinierea interesului etologic al lui Bowlby, mai ales cu referire la legătura mamă-copil la primate – iar asta încă din anii ’50. De reţinut este faptul că pediatrul britanic a criticat vederile psihanalitice despre dezvoltare dominante în epocă, afirmând importanţa biologiei într-o discuţie până atunci – de la Freud pornire (deşi Freud însuşi va fi avut ezitările sale) – preponderent psihologică. Urmare represivă – teoria ataşamentului a fost criticată ca fiind mecanicistă, în afara psihodinamicii şi ca fundamentată pe neînţelegerea psihanalizei. Principalii critici – Anna Freud şi M. Schur.

Teoria bowlbiană a ataşamentului s-a impus cu multe greutăţi, asta e limpede. Care au fost motivele? În primul rând teoretice – respectiv gândirea freudiană de secol 19. De amintit mai înainte de toate principiul constanţei, preluat de la Fechner, prin care se enunţa ideea că aparatul psihic caută să înlăture ori să reducă pe cât posibil orice stimuli. Modelul tradiţional al lui Freud era în termenii atingerii unor vârfuri de excitaţie (climaxes & peaks). Apoi, se poate vorbi aici despre inapetenţa lui Freud pentru psihobiologie, deşi astăzi se afirmă că, dată fiind complexitatea neurobiologică a miliardelor de neuroni şi a miilor de interconexiuni, există o incertitudine în prezicerea comportamentului – şi se poate susţine totodată autodeterminarea individului. Mai trebuie subliniată şi criza conceptului freudian de instinct drept ceva ce emerge din interior, observându-se că relaţiile de obiect au în vedere un proces care se formează între două persoane şi care nu presupune climaxuri şi vârfuri de descărcare a excitaţiei. După Modell, conceptul de instinct nu se susţine în biologia contemporană, iar relaţiile de obiect îşi află o analogie foarte potrivită în relaţiile de ataşament din lumea animală.

Am mai reţinut recomandarea entuziastă, indicând-o ca pe una dintre cele mai importante cărţi din istoria psihanalizei (sau cea mai importantă a psihanalizei developmentale, n-am înţeles bine), a opului The interpersonal world of the infant de Daniel Stern. (O recomandare de asemenea foarte elogioasă, în cea de-a doua parte a expunerii de azi, a mers către volumul foarte „elegant şi cu o expunere simplă” Attachment Theory and Psychoanalysis de Peter Fonagy).

O idee foarte importantă, subliniată în mod apăsat ca fiind o achiziţie recentă, modernă, a neuropsihanalizei a arătat că experienţa (activitatea) modifică zestrea genetică – pornind de la descoperirile lui Eric Kandel, laureat Nobel (citiţi aici despre Kandel). Cu alte cuvinte, pentru a transcrie în termeni informatici (ceea ce, pe de altă parte, are darul de a indica tocmai deosebirea dintre creierul uman şi computere, foarte influentă vreme de decenii): orice schimbare în software are darul de a produce schimbări în hardware. (Pe mine m-a amuzat întrucâtva o atare afirmaţie / schimbare fundamentală de paradigmă, întrucât în anii ’50, în lagărul socialist pro-sovietic se afirma exact acelaşi lucru, dar pe baze pur ideologice, nu ştiinţifice, conform dogmelor „savantului” Miciurin şi ale urmaşului său Lîsenko, care încrucişau cele mai neaşteptate plante şi animale încercând să realizeze salturi în evoluţie în doar câţiva ani; o idee foarte bună, a opinat spiritualul Kächele când i-am povestit într-o pauză, doar că probabil că încercau să ardă etapele prea repede; într-adevăr, cei doi se conformau planurilor cincinale, nu duratelor de laborator). Every sentence of software change your hardware. Acesta e şi problema, spune dl Kächele, cu copiii care stau prea mult la televizor – nu e vorba despre conţinut (desigur, nici prea multă violenţă nu le face bine!), ci despre faptul că se privilegiază doar bidimensionalitatea, iar tridimensionalitatea lipseşte.

În concluzie, citându-l pe D. J. Siegel (cu The Developing Mind, 1999), se poate spune că ataşamentul este un sistem înnăscut prin care se organizează procesele motivaţionale, emoţionale şi de memorie. În al doilea rând, trebuie avut în vedere că adaptarea comportamentală sporeşte foarte serios şansele de supravieţuire ale infantului.

Voi reveni cu a doua parte a expunerii.