In prelegerea pe care profesorul Kächele a tinut-o pe aceasta tema sambata, 17 martie, la Bucuresti, am retinut cateva coordonate importante de discutie. Desigur, teoria atasamentului nu este un construct psihanalitic, iar componenta etologica, atat de vizibila si folosita ca argument statistic revine adeseori ca repros al „laturii dure” a lumii psihanalitice contemporane.

Se pune, asadar, intrebarea: de ce sa folosim in clinica un interviu de atasament cand alternativa parcurgerii unei cure ne poate oferi o imagine revelatoare asupra tipului de atasament al pacientului (si, as adauga eu, si al analistului)? Profesorul Kächele face o pledoarie a utilitatii unui astfel de demers care poate oferi o imagine sintetica a problematicii care va aparea, mai devreme sau mai tarziu, in cura vorbita. E un punct de vedere la care putem medita, fara indoiala, mai ales daca orientarea psihanalitica pe care o alegem este mai degraba inter-subiectivista.

Dupa cum stim, exista o serie de teste de mai mici sau mai mari dimensiuni care-si propun sa stabileasca tipul de atasament pe care il are subiectul cu cele doua figuri parentale. Desi teoria atasamentului a pornit initial de la relatia mama-bebelus, astazi s-a ajuns la concluzia ca bebelusul este capabil a dezvolta diferite tipuri de atasament adaptat relatiei cu fiecare persoana apropiata din existenta lui (mama, tata, bunica, bunic, frati, surori, etc), ceea ce da seama asupra complexitatii comportamentului adaptativ al acestuia.

Interviul de atasament are rolul de a-l lamuri pe analist despre tipul de relatie pe care o poate instaura in cabinet cu un anumit pacient, in functie de patternul pe care acesta il prezinta in relatiile cu apropiatii sai. Nimic mai simplu, mai ales ca tipul de interviu semi-structurat (Adult Attachment Interview) este conturat astfel incat sa se obtina de la subiect ganduri, sentimente si amintiri referitoare la experientele timpurii ale atasamentului, date care vor contura „starea mintii” subiectului din perspectiva atasamentului: sigur, evitant, preocupat, si nerezolvat.

Pe scurt, in relatari se pot observa diferente semnificative intre discursurile diferitilor subiecti. Un atasament sigur va reiesi dintr-o expunere deschisa, coerenta si consistenta a amintirilor din copilarie, fie ele negative sau pozitive. Subiectii cu atasament sigur au acces la subiectele investigate si arata o tendinta de echilibru.

Subiectul cu atasament evitant va oferi relatari incomplete ale experientelor cauzate de importante goluri de memorie, intelese ca defense impotriva aminitirilor dureroase.

In discursul unui subiect cu atasament preocupat (ambivalent), relatarile sunt marcate de furie, lipsa de obiectivitate si conflictualitate in relatiile cu parintii. Adeseori aminitirile sunt reactivate in traire, ca si cum lucrurile s-ar petrece in prezent. Sunt aparent capabili de autoanaliza, insa calitatea acesteia lasa de dorit.

Atasamentul nerezolvat indica goluri temporare ale functiei reflexive in discutarea unor potentiale evenimente traumatice, pierderea firului discursului, indicatii ale incapacitatii de a gandi daca o persoana este sau nu moarta, de pilda.

Main si Goldwyns au pus la punct in 1996 in urma unor cercetari substantiale criteriile dupa care pot fi evaluate raspunsurile pacientilor borderline la cele doua tipuri de trauma, pierderea si abuzul. Indicatii ale convingerii ca persoana nu este moarta, indicatii ale confuziei dintre sine si persoana decedata, dezorientare in timp si spatiu, afirmatii confuze din punct de vedere psihologic, reactie comportamentala extrema la o pierdere, acestea sunt criterii in ceea ce priveste, desigur, pierderea. La cel de-al doilea capitol, al abuzului, Main si Goldwyns propun drept criterii discursul dezorientat, denegarea lipsita de succes a evenimentului si a intensitatii experientei abuzive si sentimentul ca subiectul a cauzat evenimentul si convingerea ca acesta a venit ca o pedeapsa.

Incapacitatea persoanei de a se simti in siguranta sau confuzia subiectului intre ingrijire / iubire si admonestare fizica / agresivitate situeaza subiectul fie in paradigma atasamentului nerezolvat, fie in cea a atasamentului preocupat-ambivalent.

De cel putin zece ani, exista formari profesionale in aceasta materie a interviurilor de atasament. Evident, costul face diferenta. O testare ca cea descrisa mai sus (AAI) are un pret considerabil. De aceea specialistii in atasament au dezvoltat un test proiectiv, menit a scurta drumul catre inconstientul subiectului, pentru a avea acces la memoria implicita a acestuia.

Testul proiectiv consta din opt planse care provoaca subiectul la reflectii asupra lui „a fi impreuna”, solitudinii, despartirii, solicitarii de ingrijire, pierderii, abuzului. Interesant, pe parcursul conferintei, participantii au venit cu propriile proiectii la vederea planselor.

In urma comentariilor profesorului Kächele am putut deduce mai clar coordonatele evaluarii in acest tip de testare, poate nu la fel de detaliata ca in cazul interviului de atasament, insa cu acces mai direct la memoria procedurala si schemele de atasament ale subiectului.

Ceea ce propune „semnificativa minoritate” a psihanalistilor care pornesc in demersul analitic de la teoria atasamentului ca versiune mai contemporana, motivata biologic, etologic si neurologic a teoriei relatiei de obiect este o perspectiva care sa tina seama de complexitatea functionarii corp-minte-lume intr-un context in care a avea o baza de siguranta este o necesitate a fiecaruia dintre noi. Testarea reprezinta doar un prim pas in lungul drum al subiectului de la nestructurare pana la idealul atasamentului securizat.