Il voi strica si nu vei putea sa il mai repari

Propun cititorului sa abordam impreuna tematica legata de reparatie si vinovatie, modul in care se structureaza si se semnifica regulile in terapia copiilor, precum si cresterea treptata a capacitatii eului de a integra conflictul. Pornim de la un fragment clinic generic, care sa ne ofere cateva puncte de reper in abordarea noastra.

Terapeutul: nu ai voie sa desenezi pe perete si nici pe masuta, ci doar pe hartie
Copilul: ba da, pot
Terapeutul: stiu ca poti, dar nu ai voie
Copilul: dar vreau
Terapeutul: exista dorinta ta si regula mea. Cum ai putea sa faci ce iti doresti tu, dar sa respecti si regula mea?
Copilul: daca voi desena pe perete il voi strica si tu nu vei putea sa il mai repari

In discutie sunt peretele, masuta, copilul si terapeutul. Cu alte cuvinte, cadrul si relatia. Copilul doreste sa declanseze un atac asupra cadrului si implicit asupra terapeutului si cauta sa afle ce va intoarce impotriva sa acest atac. Este o infruntare? Daca ar fi o infruntare, ar fi una inegala si fara tel imediat terapeutic. Adultul este mai puternic, copilul este mai mic si va pierde lupta lui pe care si-o doreste cu indarjire.

Este o cautare a copilului de a se pune intr-o situatie persecutorie si de a-si reclama consecintele si nedreptatea acesteia? Poate ca este, atacul obiectelor persecutoare proiectate in exterior este mereu greu de controlat si greu de anticipat.

Este o luare in stapanire a terapeutului? Aici este cabinetul meu, eu iti spun ce ai voie si doar eu, tu trebuie sa te supui vointei mele. Este cabinetul o posesie a terapeutului, iar atacul poate produce o rana narcisica „pielii” vatamate?

Las aceste intrebari deschise cititorului, dar merg mai departe in reflectia mea si dezvalui ca in fapt este vorba despre o poveste de iubire. Ca orice poveste de iubire, implica ura, distrugere si vinovatie. Si mai apoi reparatie.

In articolul sau „Psihanaliza si sentimentul de vinovatie”, Winnicott spunea:

Nu crima in sine este cauza sentimentului de vinovatie, ea este mai degraba rezultatul vinovatiei ce tine de intentia criminala.

Vorbim despre o angoasa resimtita din cauza conflictului dintre iubire si ura. Te iubesc suficient de mult incat sa pot sa ascult ceea ce imi ceri, dar te urasc la fel de mult tocmai pentru ceea ce imi ceri. Aparitia sentimentului de vinovatie implica insa toleranta la ambivalenta.

Iubirea fata de mama a copilului atrage dupa ea teama fata de tata si fata de distrugerea din partea tatalui, ceea ce declanseaza nasterea unei dorinte de moarte a tatalui. Complexul de castrare este cel care permite iesire din acest conflict, iar vinovatia implica o toleranta de a sustine conflictul.

Conflictul dintre iubire si ura nu isi are originea in relatia oedipiana triunghiulara, ci, asa cum a afirmat M. Klein, in relatia timpurie dintre mama si bebelus. Bebelusul are ca scop sa patrunda neindurator in interiorul mamei si sa fure din ea tot ce simte el ca este bun acolo. Impulsul primitiv de iubire are un scop agresiv. O mama suficient de buna ii poate oferi timp bebelusului sa poata face pace cu faptul ca obiectul atacului neindurator este chiar mama, adica aceeasi persoana care se ocupa de ingrijirea sa.

Dorinta si trairea ei coplesitoare si distrugatoare este preintampinata de supraeul sever care interzice manifestarea in act a ei. Dar de multe ori, interzicerea actului echivaleaza si cu interdictia cuvantarii ei. Ea nu are dreptul de a exista, dar nici nu poate disparea. Cadrul terapeutic permite reaparitia dorintei si nu cu scopul de a repeta distrugerea si de a re-disparea apoi, si cu scopul de a fi exprimata in cuvinte si de a i se da o semnificatie in relatia cu lumea interioara a copilului, dar si cu celalalt (atat in sensul de obiect, cat si de subiect).

Te iubesc atat de mult incat te-as putea distruge. Daca daca te-as distruge, te-as mai putea repara?Ai putea accepta faptul ca simt nevoia de a distruge si am putea s-o transformam impreuna in a construi ceva?

Regula si instaurarea regulii in cadru pare a fi corolarul complexului de castrare. Cadrul instaureaza reguli care vor creea un invelis pentru a contine transformarea posibila. Jocul, plecand de la reguli impuse, va produce conditia unei simbolizari interne a dispozitivului terapeutic. Daca reluam metafora corporala a grupului, putem spune ca „pielea comuna” nu se poate construi decat daca exista un spatiu de reamenajare constanta in functie de ceea ce numim emergenti, adica continutul care apare pe masura ce travaliul se desfasoara. Dispozitivul este un continator, insa continerea provine realmente din cadrul nostru interior, din ascultarea noastra grupala si din travaliul in co-terapie.