Lauda necunoaşterii

Pe când eram student la Lausanne, în anii ’50, visam să scriu într-o bună zi o carte pentru „Que sais-je?”: citisem mai multe cărţi ale colecţiei, pe subiectele cele mai diverse, iar această enciclopedie a cunoaşterii părea, şi prin format, şi prin gradul de stăpânire a subiectelor, foarte liniştitoare pentru tânărul dubitativ care eram. Au existat aşadar universitari care au ştiut şi au putut să-şi transmită cunoştinţele.

Îmi mai amintesc încă emoţia şi plăcerea încercate la lectura cărţilor din „Que sais-je?” despre Inconştient sau despre Psihanaliză. Cât despre cartea lui Didier Anzieu despre autoanaliză, publicată, previzibil, la PUF [Presses Universitaires de France – n. trad.], îmi provocă un seism interior de mare amploare. Pe scurt, fie că era vorba despre metalele neferoase sau despre economia libiană, dispuneam prin PUF de toată ştiinţa lumii – sau aproape.

Aşa că tânărul student din Lausanne se mângâia cu visul de a scrie, el însuşi, un „Que sais-je?”, de a adăuga o piatră la edificiu. Uneori, visele din tinereţe se împlinesc la maturitate: aşa şi acum. Deveneam, după douăzeci de ani, autorul a două „Que sais-je?”. În acelaşi timp, ajungeam la concluzia că transmiterea cunoştinţelor este mai mult decât problematică şi că toată lumea învaţă doar ceea ce ştie deja.

Am hotărât, la modul cel mai provocator, să laud aici ignoranţa. Importanţa faptului de a uita ce am învăţat, de a respinge cunoştinţele rigide şi de a prefera mereu savoarea în locul erudiţiei. Repetând, după Montaigne şi Proust, că erudiţia nu e altceva decât o fugă departe de propria viaţă. Şi iata-mă evocând fragmentele unei enciclopedii fără sfârşit, care mi-a întreţinut iluzia că depunând puţin efort şi cu mult noroc voi fi ajunge într-o zi o persoană cultivată, poate chiar profesor universitar sau jurnalist la Le Monde sau coordonator de colecţie la Presses Universitaires de France, rămânând în toată această vreme cu convingerea că nu însemn ceva, şi că nu voi însemna vreodată, şi că a vrea să înţeleg universul – sau pe mine însumi – e o sarcină la fel de vană ca golirea Oceanului cu o ceaşcă. Predispus la nihilism, în cele din urmă aceasta a fost nişa mea.

*