L-am întrebat pe Jacques-Alain Miller dacă Lacan credea în Revoluţie…

Mi-a răspuns: Nu credea nici măcar în lumea Revoluţiei. Cita mereu, iritându-mă, etimologia cuvântului: întoarcerea la punctul de plecare. A tot spus-o, scris-o şi clamat-o chiar şi în anii de după 1968. Nu se sfia să precizeze că el nu e progresist. Era şi destul de evident. Cu toate acestea, a fost considerat cam prosteşte unul dintre inspiratorii revoltei din mai 1968. E adevărat că împărtăşea împreună cu tinerimea răsculată câteva antipatii comune. Şi apoi, era ceva de la sine înţeles printre răsculaţi.

Lacan a sesizat mai bine decât cei mai mulţi dintre psihanalişti, dar în acord cu Freud, şi faptul că o poziţie de nesusţinut este cea către care toată lumea se grăbeşte, începând cu candidaţii la funcţii în guvern. Voi regreta mereu că n-a scris, împreună cu Pierre Viansson-Ponté, cartea pe care o proiectau despre generalul de Gaulle… şi, de ce nu, şi una despre Mitterand.

În Lacan Quotidien (de marţi, 20 septembrie, nr. 33), Jacques-Alain Miller m-a tuşat scriind:

Această rubrică din Le Monde era încă spirituală pe când o ţinea Roland Jaccard, melancolicul meu prieten. Era un aprig anti-lacanian, de acord, dar numai pentru că nu am avut vreme să-i explic care-i treaba [le truc]. Numai el a avut şi pană, şi panaş. Élisabeth Roudinesco scrie ca Stalin, ca un mâner.

În ultimul rând: dacă, aşa cum cu dreptate spune Jacques-Alain Miller, am fost un aprig anti-lacanian vreme de 30 de ani cât am ţinut rubrica de psihanaliză în Le Monde des Livres, asta n-a fost din cauză că el ar fi uitat să-mi explice două, trei trucuri, pe care, de altfel, le ştiam foarte bine, ci din fidelitate faţă de Freud. 

Simplificând: Viena împotriva Parisului. Celor care ar dori să cunoască mai bine problematica acestei înfruntări, le recomand de urgenţă să citească textul lui Mikkel Borch-Jacobsen intitulat „Le XXIe siècle est-il déjà lacanien?” din revista Books (martie 2012). La care subscriu integral. Sunt destul de curios ce crede Jacque-Alain Miller despre acest text. Cât despre părerea lui Élisabeth Roudinesco, îmi e perfect indiferentă. Am fost mereu surprins de creditul care i se acordă.