Propun cititorului in acest articol o tema de o mare sensibilitate – si anume pierderea obiectului si travaliul de doliu. Cum apare simbolizarea pierderii in terapia copiilor, cum evolueaza acest travaliu dificil care nu intotdeauna se refera la o pierdere reala, ci in special la una fantasmatica, care insa va creea posibilitatea primirii si elaborarii ulterior a uneia reale.
Copilul: este o gradina cu flori
Terapeutul: sunt toti frati?
Copilul: da, sunt baietei
Terapeutul: si unde este mamica si taticul lor?
Copilul: s-au ofilit si au fost aruncati la gunoi pentru ca nu mai erau veseli
Terapeutul: au murit de tristete
Copilul vorbeste despre mai multi frati care reprezinta o multiplicare a sa din nevoia de a construi legaturi de sprijin si de a suporta angoasa si suferinta produse de pierdere. Continutul descris se aseamana unui continut oniric caci este supus acelorasi mecanisme de difractie si condensare. Sprijinul (etayage) este un proces psihic de baza care sustine, modeleaza si face posibila legatura de derivare intre diferitele registre ale realitatii (psihic, corp, grup, cultura). Conceptul de sprijin a fost dezvoltat de Laplanche, Aulagnier, Guillaumin si Kaës. Anzieu a avansat ipoteze pentru ideea unei sprijiniri a psihismului pe propriul corp, pe psihismul mamei si pe grupul primar. Eul copilului se sprijina pe activitatea psihica a Eului mamei si pe narcisismul primar al mamei. Notiunea de sprijin grupal a fost reluata de Kaës. El se refera la notiunea „sprijin multiplu al psihismului” intr-un dublu sens: realitatea corporala si realitatea sociala si culturala. Psihanaliza subliniaza unul din aspectele conceptului de sprijin, cel al absentei sau lipsei obiectului, ceea ce impinge spre transformarea psihica. Voi reveni in a doua parte a acestui articol cu rolul de sprijin pe care il joaca legatura fraterna in travaliul de doliu.
Vom porni in discutia noastra de la articolul lui Freud, „Doliu si melancolie” (1917) :
In ce consta travaliul pe care il face doliul? Cred ca nu e nimic fortat daca vom expune acest travaliu in felul urmator: testarea realitătii a aratat ca obiectul iubit nu mai exista, el reclama acum ca intregul libido sa fie retras din legaturile lui cu acest obiect. Impotriva acestora apare o rezistenta de inteles […]. Aceasta rezistenta poate fi atat de intensa, incat apare o intoarcere de la realitate si o mentinere a obiectului printr-o psihoza halucinatorie a dorintei. Normalitatea inseamna ca respectul fata de realitate mentine victoria. […] Dupa indeplinirea acestui travaliu de doliu, eul devine din nou liber si neinhibat.
In doliu, lumea a devenit saraca si goala, in melancolie sarac si gol este eul insusi. Obiectul nu a murit in mod real, insa el a fost pierdut ca obiect al iubirii.
Există o analogie esentiala intre travaliul melancoliei si acela al doliului. Asa cum doliul determina eul sa renunte la obiect, declarand obiectul mort si oferind eului sansa de a supravietui, tot asa fiecare batalie a ambivalentei relaxează fixatia libidoului asupra obiectului, devalorizandu-l, depreciindu-l, chiar ucigandu-l oarecum. Exista posibilitatea ca procesul din inconstient sa ajungă la un sfarsit, fie dupa ce furia s-a potolit, fie dupa ce obiectul a fost abandonat ca lipsit de valoare.
Dar dialogul nu se refera doar la un travaliu de separare si la o fantasma de abandon, ci se refera si la o suferinta care produce absenta. Veselia a disparut, tristetea i-a luat locul si a absorbit pana la disparitie functia cuplului parental. Aceasta noua constatare ne trimite cu gandul la complexul mamei moarte descris de A. Green, momentul unui doliu al mamei care isi dezinvesteste brutal copilul, acesta traind acest lucru ca pe o catastrofa.
Traumatismul narcisic constituie o deziluzie anticipata si antreneaza in plus o pierdere a iubirii, a sensului. Copilului i se interzice sa mai existe si este in imposibilitatea de a-si orienta agresivitatea distrugatoare impotriva mamei din cauza vulnerabilitatii ei. Subiectul va fi in cautarea unui obiect care nu poate fi introiectat, fara posibilitatea de a renunta la el sau de a-l pierde. Obiectele subiectului raman la limita eului, caci locul central este ocupat de mama moarta. Identificarea cu mama moarta este in fapt o identificare cu un gol lasat de dezinvestire (Green, 1980).
In prelungirea acestui concept, R. Jaitin descrie complexul parentalitatii moarte o dezinvestirea a parintilor, o slabiciune narcisica care conduce copiii la a-i dezinvesti la randul lor. Negativitatea (o modalitate de a se degaja de legatura si de componentele sale alienante sau mortifere. Legatura intersubiectiva prin negare este pe de o parte un sistem de aparare, dar este si o activitate fondatoare a spatiului psihic care permite o reprezentare interna a limitelor ansamblui transsubiectiv) indeplineste in aceste circumstante o functie de „holding”, adica permite pastrarea continatorilor care protejeaza in fata suferintei psihice. Aceasta negativitate are o functie prin deplasarea pe obiectul fraternal. Pozitivitatea se manifesta ca o perspectiva organizatoare a unui proiect sau a unei origini fraternale comune care ajuta la depasirea suferintei legata de teama pierderii parintilor.
Cristina Călărăşanueste psihoterapeut de orientare psihanalitică în formare, psihodramatist în formare, membru fondator al Asociaţiei Române de Psihanaliză a Legăturilor de Grup şi Familie şi delegat în cadrul Federaţiei Europene de Psihoterapie Psihanalitică. |
DE ACELAŞI AUTOR
Toate articolele acestui autor
Foto: http://vi.sualize.us/view/db79874cd66b78e8553adff51536c74a/
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
Foarte interesanta prezentarea, multumesc Cristina Calarasanu.
Problema doliului e una centrala si de aceea efortul de teoretizare este pe masura. Discursul generic al copilului pare insa ca abordeaza nu atat pierderea, cat uciderea si gasirea unui substitut de sprijin in absenta parintilor, ceea ce ai accentuat inspirat in suportul teoretic explicativ.
Dar nu pot sa nu-mi pun intrebarea cum ramane cu dorinta copilului de a-si arunca parintii la gunoi, pedeapsa suprema. Pentru ce? Pentru ca nu mai sunt veseli (poate copilul nu mai e vesel de vreme ce pe lume exista atatia baieti – vezi fratii-substitut pe care si-i doreste) pentru ca au o fata si nu un baiat, de pilda?
Terapeutul simte pericolul si incearca sa modereze cumva dorinta de ucidere spunand:
"au murit de tristete", ceea ce plaseaza conflictul in paradigma moderata a pozitiei depresive, spre deosebire de faza initiala, cand copilul parea ca isi traieste dorinta oarecum schizo-paranoid (cel care ma priveaza de implinirea dorintei – si aici ipoteza mea este ca fetita simte o absolut banala invidie de penis- trebuie sa moara si sa vina altcineva sa imi dea ceea ce imi doresc, eventual mai multi frati-baietei).
Desigur, ceea ce propun e doar o varianta posibila de intelegere.
Multumesc si eu,Ioana, pentru interventiile tale constante. Dialog este exprimat din perspectiva unui baietel, asa cum l-am gandit eu. Dar identitatea in dezvoltarea infantila poarta mereu amprenta bisexualitatii, asa ca ipotezele tale sunt binevenite. Si mai ales este interesant ca ele provin din ceea ce ai simtit citind, din ceea ce ti-a transmis textul.
In ceea ce priveste dorinta de ucidere, randurile tale anticipeaza articolul urmator care abordeaza aceasta tema dintr-o perspectiva oarecum suprinzatoare, sper eu, si anume cea a violentei fundamentale versus oedip.
Foarte interesant, Cristina, cum am interpretat dialogul intr-o cu totul alta perspectiva decat cea pe care ai intentionat-o. M-a pus pe ganduri diferenta intre ce ai vrut tu sa transmiti si ce am inteles eu. Ce abis este uneori intre mintile oamenilor, Yalom nu uita sa repete asta din cand in cand, sa nu cumva sa uitam…
Iti marturisesc ca-mi lipsesc prezentarile tale extrase din realitatea schimbului terapeutic din cabinet, dar asta e o chestiune de gust pana la urma. Astept cu interes fiecare postare de vineri. Multumesc.
Si apropo de diferenta, Ioana, eu nu as vedea un abis intre mintile oamenilor, ci o curgere continua in insasi diferenta dintre ei. Cred ca intre oricare doua inconstiente exista o interconectivitate si acolo unde se opreste discursul unuia, il continua celalalt. Este ceea ce in psihanaliza de familie noi numim lant asociativ verbal. Dar senzatia poate fi intr-adevar ca uneori e aceeasi limba, iar alteori sunt limbi total diferite, apropo de Turnul Babel, care este una din metaforele cele mai potrivite unui proces terapeutic grupal.
Nu abisul m-ar speria, Cristina, ci lipsa de aplecare in a-l vedea, ceea ce nu e cazul aici. In legatura cu acest articol mi se pare interesant cum tu ai gandit un schimb intre un baietel si terapeut si eu am configurat un alt schimb. Asta tine si de "valoarea poetica" a dialogului propus de tine, care poate fi general, de ce nu? Ca doar nu numai baietii au fantasme ucigase, ori asta e de fapt subiectul dialogului, cred.