A scrie şi a citi

Munca mea nu e deloc complicată: citesc şi scriu.

Diverse edituri îmi solicită o părere despre manuscrisele pe care mi le trimit: parcurg câteva pagini şi, ca un medic de la urgenţe, văd imediat de ce boală e atins pacientul. În nouă cazuri din zece terapia pe care o propun este coşul de gunoi. Dacă nu suntem geniali, atunci mai bine să ne abţinem de la scris.

În absenţa geniului, putem întotdeauna să pretindem că suntem originali: e nevoie de şiretenie şi de un pic de candoare, fără să neglijăm esenţialul, ceva ce pare a avea stil, pentru trece proba. Şi apoi, e necesar să fie reînnoit şeptelul. La fiecare rentrée littéraire*, publicul aşteaptă noi capete. Eroii zilei sunt cei care ne vor plictisi mâine. Dacă ei rezistă mai mult timp, atunci se vor bucura de recompense: premii, burse, academii, sejururi în străinătate, croaziere de lux pe seama unor conferinţe sau lecturi de poeme. Simţim atunci un vag dezgust… dar şi satisfacţia de a fi mereu pe traiectorie, în timp ce atâţia alţii…   

Avem de-acum o identitate măgulitoare: scriitor. Iar uneori şi o operă din care fragmente alese sunt studiate în licee. Dar timpul liceenilor a trecut. Celebrul scriitor visează: mi-ar fi plăcut să am douăzeci de ani şi trei fete pe zi decât acest tam-tam al gloriei. Să fiu iubit pentru ce sunt mai degrabă decât pentru aceste cărţi dezolante care mi-au intrat pe sub piele şi stau între lume şi mine. Chiar şi să fiu ridicol îmi este acum interzis…

Uneori, suntem totuşi orbiţi de câte un manuscris. Precum de curând în cazul lui Arnaud Le Guern scriind despre Paul Gégauff, sufletul damnat al Noului Val. Iar plăcerea pe care o avem la lectură nu mai are decât un scop: să fie împărtăşită.

*