Tati uneori e tati, alteori un hot

Voi propune cititorului ca acest articol sa abordeze aspectele ale agresivitatii in opozitia sa cu violenta fundamentala, o trecere procesuala de la o pozitie preoedipiana si non-obiectuala la una oedipiana, asa cum se manifesta si se structureaza ele in dezvoltarea psihica inconstienta a copilului.

Copilul: eram intr-o casa si mami si tati plecau. Apoi venea un hot.
Terapeutul: si ce vroia hotul?
Copilul: sa ma omoare
Terapeutul: si nu era nimeni sa te apere?
Copilul: poate doar tati. Dar tati uneori e tati, alteori un hot.

Un dialog ce aduce in mintea terapeutului o scena onirica de infanticid. Desigur ca orice fantasma de infanticid nu exista fara corolarul ei, cea de paricid. Insa ceea ce ne spune copilul ne situeaza intr-o relatie oedipiana, ne vorbeste despre iubire si ura, despre ambivalenta, despre dorinta de moarte si despre incest? Sau ne situeaza intr-o relatie arhaica, preodipiana in care supravietuirea este principalul scop, dupa sintagma „eu sau celalalt”, si in care fantasma de ucidere asigura certitudinea de a ramane in viata?

Spre deosebire de alte articole in care am abordat succesiv cele doua perspective, intraspsihice si intersubiective, de data aceasta voi incerca sa le expun simultan.

Freud s-a interesat in lucrarile sale de dualitatea reactiei tandrete-ura si a situat-o ca aparand foarte timpuriu intre parinti si copii. Ceea ce el a numit „egoismul copilului” corespunde tocmai unei dialectice primare „eu sau el”, „eu sau nimic”, dialectica care implica atat la copil o fantasma de paricid, cat si la parinti o fantasma de infanticid. La acest nivel foarte elementar al epigenezei imaginare interactionale, productia fantasmatica violenta nu poate functiona decat in ambele sensuri ale comunicarii intersubiective.

Totem si tabu reprezinta o constientizare nu numai a pozitiei paricide, ci si a opozitiei „de moarte” care exista intre tata si fiu in societatea primitiva, adica ceea ce situam din punct de vedere psihologic in fantasmele cele mai primitive ale copilului, pentru ca orice preistorie corespunde in primul rand unei „preistorii personale” psihogenetice. Astfel s-a constituit tabuul, al uciderii si al incestului, Freud aratand cat de violente sunt radacinile elaborarii oedipiene, dar si sensul ritualurilor destinate sa protejeze viata contra fantasmelor violente primitive.

Jean Bergeret vorbeste in lucrarea Violenta fundamentala despre fantasmele arhaice (paricid si infanticid), mai profunde, pe care se sprijina punerea in scena constientă si care sunt constituite dintr-un continut violent fundamental. Ele asigura suportul sprijinului sexualitatii, raman inconstiente, sunt non-sexuale, preoedipiene, au o problematica imaginara pur violenta, neelaborata nici libidinal, nici agresiv, in care obiectului nu i se acorda un loc specific.

Este dialogul o punere in scena a agresivitatii oedipiene sau o emergenta a violentei fundamentale? Este expresia dorintei incestuoase a copilului sau a unui pericol iminent de distrugere?

J. Bergeret analizeaza diferenta dintre agresivitate si violenta fundamentala:

• In timp ce agresivitatea priveste un obiect definit printr-o identificare secundara, un obiect sexual, oedipian, violenta fundamentala se centreaza pe un efort de edificare a unei identitati primare narcisice in care principalul obiect ramane subiectul el insusi, obiectul exterior nefiind inca individualizat.
• Agresivitatea vizeaza sa raneasca intr-o modalitate specifica obiectul, eventual sa il distruga, sa ii produca o suferinta, pe cand violenta fundamentala este interesata in mod special de conservarea subiectului.
• Agresivitatea se refera, indeosebi in optica freudiana, la reunirea si separarea pulsiunilor erotice cu tendintele ostile, ceea ce confera o componenta afectiva ambivalenta. Violenta fundamentala se situeaza intr-un demers imaginar preambivalent, din registrul fantasmelor primitive, fara o conotatie cu iubirea sau ura.
• Agresivitatea (in diferite forme ale sale) am putea spune ca decurge dintr-o pulsiune de moarte, in timp ce violenta fundamentala poate fi considerata ca ramanand intotdeauna in cadrul elementar si narcisic al pulsiunii de viata, in sensul ei pregenital.

Am putea situa astfel violenta fundamentala mai degraba in cadrul pulsiunilor de autoconservare, ca o importanta conditie de integrare a dinamismului violent pentru constituirea unui narcisism primar suficient de bun care conditioneaza la randul sau.

Revenind la dialogul propus la inceputul acestui articol, poate ca ceea ce se intreaba copilul este: As putea exista si eu si tati sau este nevoie ca unul dintre noi sa moara? Daca tati este un hot, atunci poate ca ceea ce fura el este tocmai viata. Din acest punct de vedere putem spune ca in situatia oedipiana apare o remaniere a violentei originare, formula „Eu sau Celalalt” fiind resortul decisiv de elaborare a complexului lui Oedip, a carui rezolvare se poate enunta ca „Si Eu si Celalalt”.