Totul e apa

Propun de aceasta data cititorului un articol despre dorinta si angoasa si modalitatea lor de a se exprima in procesul terapeutic, atat intr-un registru individual oedipian, cat si intr-unul intersubiectiv, la nivelul legaturii. Plecam in discutia noastra de la un fragment clinic ce aduna intr-o expresie generica mai multe continuturi ce apar in discursul copiilor cu privire la tema abordata.

Copilul: mi-e teama sa adorm seara pentru ca pot sa visez urat
Terapeutul: ce se intampla in visele tale?
Copilul: ma urmareste cineva, vine dupa mine si apoi e mereu multa apa, totul e apa
Terapeutul: un pericol ascuns
Copilul: cand eram mic imi amintesc ca era o data multa apa in jurul meu. Totul era blocat. Mi-a placut.
Terapeutul: ai simtit o placere mare pentru ca era multa apa si te-ai speriat foarte tare pentru ca te-ar fi putut inghiti. N-ai putut alege intre dorinta de a simti o placere din ce in ce mai mare si teama ca ai putea muri.

Fragmentul aduce in discutie un travaliu oniric ce permite copilului sa aiba acces la continutul refulat ce releva atat o dorinta, cat si o angoasa extrem de intensa ce insoteste dorinta. Visul descrie fantasma unui agresor, un persecutor necunoscut si apoi totul se dizolva. Apa, o amintire veche, functioneaza atat ca o amenintare catastrofala, cat si ca un scut protector. Dorinta de a fi impreuna cu agresorul necunoscut (tatal) aduce cu sine placerea, dar placerea atrage dupa sine vinovatia si pericolul. Daca dorinta este suficient de mare, pericolul poate aduce moartea. Dorinta este ea insasi o amenintare catastrofala, eul si limitele sale par a fi puse la grea incercare si este absolut necesara refularea placerii si intoarcerea ei in contrariu pentru ca aparitia placerii aduce dupa sine si aparitia pericolului. Nu eu il doresc pe el (pe tatal meu), ci el ma urmareste pe mine, vine sa-mi faca rau.

In articolul „Un copil este batut. Contributii la cunoasterea originii perversiunilor sexuale” Freud afirma:

Fantasma de bataie a fetitei trece prin trei faze, dintre care prima si ultima sunt amintite in calitate de fantasme constiente, iar cealalta ramane inconstienta. Cele doua fantasme constiente par sa fie de natura sadica, cealalta, inconstienta, pare, incontestabil, de natura masochista; continutul ei este de a fi batuta de tata; de ea tine incarcatura libidinala si constiinta culpabilitatii.

Aceasta fantasma inconstienta are la origine dorinta incestuoasa de a fi iubita de tata. Dar daca apa este la randul ei reprezentantul obiectului matern si implicit al angoasei de a devora si de a fi devorat? Daca mama este un protector care poate primi inlanuntrul sau, dar si o amenintare de a inghiti si de a ucide?

Atunci putem considera refularea dorintei si placerii si intoarcerea ei in contrariu ca o aparare menita sa protejeze copilul impotriva invadarii totale a propriei persoane de catre omniprezenta intruziva a mamei.

Visul isi indeplineste ambele sale functii. El indeplineste dorinta copilului, dar devine si o alerta cu privire la pericolul acestei dorinte. Copilul este insa in conflict caci el nu poate alege sa se opuna dorintei si nici sa ignore severul supraeu.

Daca reluam discutia noastra cu privire la fragmentul clinic mai sus prezentat din perspectiva grupala, la nivelul legaturilor familiale, putem aprofunda si putem analiza angoasele arhaice ce apar la acest nivel, de dezintegrare si de pierdere.

Visul, ca si simptomul, are o functie forica (in sensul descris de R. Kaes). Cel care viseaza este o portavoce, poarta un continut pentru toti ceilalti si semnificatia visului rezoneaza si cuprinde fantasmele comune. Fantasma unui intrus care vine sa atace si angoasa de persecutie ce acompaniaza aceasta fantasma. Cine este intrusul care vrea sa atace si sa distruga legaturile?

Pierre Benghozi reia notiuna de efractie si descrie o clinica a continatorului, unde incadreaza si clinica vidului si o patologie a continatorului. Continatorul genealogic familial trimite la suferinta narcisica grupala, care va atinge si narcisismul individual. Un continator genealogic delimiteaza un spatiu psihic grupal si orice atac asupra legaturii produce o criza identitara si senzatia unei catastrofe interne, asa cum o numea Bion, asemanatoare nebuniei. Din acest punct de vedere, vorbim despre o transmitere transgenerationala in negativ, a unui ne-spus. Ceea ce N. Abraham si M. Torok numesc „incorporare”, adica un material psihic grupal familial care nu a putut fi reprezentat, fantasmat sau refulat. Un material care nu a putut fi simbolizat si care este transmis pentru a putea lua forme si expresii simptomatice.

Apa reprezinta o efractie a continatorului, o spargere a acestuia si o invadare. Pericolul ne-numit, ne-spus, ne-reprezentat este cu atat mai amenintator cu cat continatorul este pe cale de a ceda si totul pare a se scufunda.

Poate reconstrui cadrul terapeutic un nou continator suficient de sigur? Poate „repara” ceea ce s-a spart pentru a permite si legaturilor care s-au rupt, producand suferinta, sa se reteasa?