Poziţia paranoidă este stadiul în care predomină impulsurile distructive şi anxietatea de persecuţie şi ea durează de la naştere până la vârsta de trei, patru sau chiar cinci luni. […] Poziţia depresivă, care urmează acestui stadiu şi este corelată cu progrese importante în dezvoltarea Eului, apare cam pe la jumătatea primului an de viaţă. În această etapă, impulsurile şi fantasmele sadice, precum şi anxietatea de persecuţie îşi pierd din putere. Sugarul introiectează obiectul ca întreg şi totodată devine capabil, într-o anumită măsură, să sintetizeze diferitele aspecte ale obiectului şi propriile emoţii faţă de el. Iubirea şi ura se apropie mai mult una de alta în mintea lui, iar de aici apare anxietatea ca nu cumva obiectul, intern şi extern, să fie vătămat sau distrus. Sentimentele depresive şi vinovăţia dau naştere imboldului imperios de a conserva sau reînsufleţi obiectul iubit şi, astfel, de a face reparaţie pentru impulsurile şi fantasmele distructive.

Am citat din cartea Psihanaliza copiilor semnată de Melanie Klein şi tradusă în anul 2009 la Editura Trei. E un citat cu privire la două dintre conceptele fundamentale ale celebrei psihanaliste – poate chiar cele mai cunoscute: poziţia paranoidă şi poziţia depresivă. Nu, nu este vorba despre patologie, nici despre un câmp de luptă în sensul propriu, ci despre observarea copiilor mici, a copilăriei mici a fiecăruia dintre noi. Este vorba despre faze evolutive normale în dezvoltarea umană din primele zile, luni şi ani de viaţă.

Cartea Psihanaliza copiilor e un tratat impunător (i-am putea spune aşa, dată fiind diversitatea şi complexitatea problemelor tratate în cele 450 de pagini); este totodată o carte fondatoare, în măsura în care concepţiile marii psihanaliste Melanie Klein au fost deschizătoare de drumuri în deceniul trei al secolului trecut, descoperind un nou câmp de interes şi de aplicaţie al psihanalizei: cel al observării şi tratării copiilor, inclusiv a celor foarte mici. De altfel, cu o modestie caracteristică, Melanie Klein şi schiţează situaţia istorică de până la ea, în prefaţa acestei cărţi. Ea aminteşte despre recunoştinţa pe care o datorează unor personalităţi ale psihanalizei, de mare impact în biografia ei ştiinţifică – şi este vorba aici în primul rând despre Sándor Ferenczi, cel care i-a făcut cunoştinţă cu psihanaliza, care i-a revelat adevărata natură a acestei noi discipline şi care i-a orientat de altfel paşii către psihanaliza copilului, un domeniu încă neexplorat sistematic în epocă – remarcând, Ferenczi, vocaţia lui Melanie Klein pentru acesta. Este vorba, apoi, despre Karl Abraham, o altă figură majoră – iar, în ceea ce o priveşte, tutelară, care o îndeamnă de asemenea pe Melanie Klein către psihanaliza copiilor. În urma unei lucrări prezentate de Klein la o conferinţă din 1924, o lucrare despre un caz de nevroză obsesională infantilă, Abraham a avut următoarea predicţie, care îi va rămâne adânc impregnată în memorie viitoarei mari psihanaliste:

Viitorul psihanalizei stă în tehnica prin joc

– este vorba, aici, despre principala metodă sau tehnică în ceea ce priveşte lucrul cu copii (volumul de faţă se subintitulează de altfel, semnificativ: “Inconştientul poate fi cunoscut prin joc”).

Desigur, asa cum autoarea recunoaşte foarte deschis, fundamentul a fost pus de scrierile lui Sigmund Freud, de descoperirile întemeietorului psihanalizei, atât în ceea ce priveşte psihanaliza adulţilor, care a permis extinderea observaţiei şi a tehnicilor la psihanaliza copiilor, dar şi prin observaţiile directe, precum în clasicul caz al Micului Hans.

La baza cărţii de faţă stă seria de prelegeri din 1925 ţinute de Melanie Klein la invitaţia Societăţii Psihanalitice Britanice, prin mijlocirea excepţionalului organizator şi întemeietor de instituţii în domeniul psihanalitic care a fost Ernest Jones. Tot ca bază a volumului trebuie considerată şi o altă serie de prelegeri, tot londoneze, dar din 1927. Structurată în două părţi mari, „Tehnica analizei copilului” şi respectiv „Situaţii de anxietate timpurii şi efectul lor asupra dezvoltării copilului”, cartea abordează un spectru foarte larg de probleme, aspecte tehnice, situaţii diverse, cazuistică şi trimiteri bibliografice, îndreptăţind aşteptările – îndelungate! – şi speranţele ca odată cu psihanaliza copiilor să se acceadă la o nouă cunoaştere, mai aprofundată şi mai detaliată, despre funcţionarea psihicului uman – şi ne referim aici nu doar la psihodinamica particulară a copiilor, ci şi la cea a adulţilor, pentru că, reluând un truism psihanalitic, totul începe şi se formează din vremea copilăriei. Ceea ce face Melanie Klein este să împingă limitele acestei cercetări şi înainte de perioada oedipiană, respectiv în perioada preoedipiană şi, mai mult – ceea ce anterior nu se întrezărea decât foarte palid – către primele luni, săptămâni şi ore de viaţă ale unei persoane. În epocă, doar Anna Freud va mai merge atât de departe, însă pe o cale destul de diferită şi, deşi având contribuţii majore, poate că o cale nu atât de revoluţionară precum cea deschisă de Melanie Klein.

Despre această cale kleiniană, ne putem forma o idee foarte viguroasă, foarte bine precizată, parcurgând volumul Psihanaliza copiilor, tradus la Editura Trei.