Propun cititorului un articol despre rolul „gandurilor” in aparatul analitic in calitate de pre-reprezentari ce sprijina re-constructia gandirii acolo unde ea a fost in dificultate. Procesul terapeutic al copiilor presupune doua axe principale si anume refacerea continatorilor sparti si a unui filtru de excitatie printr-un travaliu constant de continere si efectuarea unui travaliu continuu de simbolizare pentru a re-construi reprezentari pentru ceea ce s-a constituit ca un gol.

Copilul: vreau sa ies afara. Nu mai pot ramane aici.
Terapeutul: vom ramane aici pana cand se termina timpul sedintei noastre. Dar imi poti spune de ce nu mai poti ramane aici.
Copilul: pentru ca nu taci din gura. As vrea sa se faca liniste. Ma doare capul.
Terapeutul: poate ca nu ceea ce spun eu face galagie, ci ceea ce se aude in mintea ta, gandurile tale. Poate ca daca le-ai elibera prin cuvinte, n-ar mai avea nevoie sa te doara.

Dialogul exprima o rezistenta a copilului. La prima vedere pare a fi vorba despre un aspect transferential, despre un repros adus cadrului si terapeutului. Nu mai pot ramane aici pentru ca tu nu ma poti tine aici si nici locul acesta nu este suficient de bun pentru a ma primi.
Dar oare despre o rezistenta este vorba? Ne situam oare intr-un registru nevrotic? Este oare rezistenta copilului la o interpretare a terapeutului care faciliteaza intoarcerea refulatului?
Invit cititorul sa pastreze aceste intrebari in minte si sa exploreze impreuna cu mine cealalta ipoteza, si anume prezenta unui registru psihotic si aparitia unor continuturi bizare, straine, care ataca mintea copilului si implicit legatura cu terapeutul. Oare „afara” se refera la afara din cabinet?

Un atac asupra legaturii, asa cum il numeste Bion, al unor obiecte bizare. Ma voi opri putin asupra paradigmei bioniene pentru a relua teoria lui cu privire la relatia terapeutica.
Acesta admite ca la nasterea copilului el este modelat de dominanta unui model digestiv care poate aparea din experienta sanului. Totusi, acest model digestiv este acuplat unui model psihic pe care se sprijina. Altfel spus, chiar daca sanul ofera o hrana buna copilului, conservarea sanului bun nu este suficienta pentru creearea gandirii. Mama este cea care „digera” psihic proiectiile copilului si pentru a-l hrani ii ofera acest nou produs preparat de ea. Copilul primeste o hrana secundara, metaforica, el nu este hranit doar de un san corporal, ci si de unul psihic.

Mama a asimilat „voma” copilului si a facut pentru el ceea ce el nu putea face: a psihizat-o, a transformat aceasta hrana concreta in hrana psihica. Copilul o va putea folosi pentru a-si construi un obiect psihic intern, pastrand acest san psihic primitiv care ii va permite sa elaboreze progresiv un aparat de gandit ganduri.

Ca si Winnicott, Bion subliniaza rolul obiectului extern in constituirea psihismului, mai ales in comunicarea cu acesta printr-o identificare proiectiva „normala” sau „realista”. Pe de alta parte, ura impotriva obiectului extern poate antrena recursul la o identificare proiectiva in forma sa patologica, „excesiva”, care conduce la expulzarea de fragmente clivate din eu, din legaturi, din aparatul perceptiv – obiectele „bizare”. Relatia dintre continut şi continator este o relatie numita „comensuala”, in care copilul mic si mama sa depind unul de celalalt in beneficiul amandurora. Bion vorbeste despre o identificare proiectiva „realista”, care nu reprezinta chiar o exteriorizare „direct in obiectul extern” sau o „plasare in interiorul obiectului”. Melanie Klein descrisese un aspect al identificarii proiective legat de modificarea angoaselor infantile: bebeluşul proiecteaza in sanul „bun” o parte din psihicul sau (clivat temporar), mai precis sentimentele sale rele, care vor fi mai apoi reintroiectate.

In 1946, intr-un articol care trata despre anxietatea timpurie si primele mecanisme din dezvoltarea psihica a sugarului – „Observatii asupra unor mecanisme schizoide” -, Melanie Klein avanseaza o ipoteza din materialul obtinut in analizele adultilor si copiilor, cu privire la atacurile fantasmatice, anale si uretrale, asupra figurii materne. Era vorba despre
expulzarea unor substante periculoase (excremente) in afara eului, spre interiorul mamei.

Odata cu aceste excremente nocive expulzate cu ura, mai sunt proiectate asupra mamei, sau mai bine spus in mama, parti clivate din eu. Excrementele si partile „rele” din eu sint „trimise” nu numai sa raneasca obiectul, dar si sa-l controleze si sa-l ia in posesie. In masura in care mama ajunge sa contina partile „rele” din persoana proprie, ea nu mai este resimtita ca un individ separat, ci este perceputa ca fiind insasi persoana „rea” […]. Aceasta conduce la o forma particulara de identificare, care stabileste prototipul unei relatii de obiect agresive.

Klein adauga in 1952, in acelasi text:

Propun ca acest proces sa se numeasca identificare proiectiva.

In clinica conceptuala a dispozitivului grupal aceste obiecte bizare definite de Bion au fost reluate de E. Granjon care le-a numit obiecte brute si de R. Jaitin care le-a numit obiecte goale. Ele constituie cuvinte sau expresii folosite intr-un mod repetitiv de catre membrii grupului familial. Negasind nici loc, nici sens in lantul asociativ grupal al familiei, aceste cuvinte, aceste expresii, uneori cifre sau silabe repetate, dar si acte si comportamente fara sens si in afara situatiei, impodobesc discursul familial, intrerupand, perturband cursul, fara incetare readuse pe santierul grupal, dar fara sa conduca la nimic (E. Granjon, 1995). Acestea sunt resturi ale unei comunicari primitive, directe si fara interpretarea mesajului. Si a accepta sa fii receptor al acestui tip de comunicare primitiva inseamna ca terapeutul ar putea sa constituie un punct nodal, apoi purtatorul de cuvant al lantului asociativ grupal.