 |
| Richard Attila Lukacs, „Love in Union: Amorous Meeting” (Lukacs ne sugereaza ca iubirea masculina interzisa are complexitatile ei ideologice) |
– pentru Cornel Mihai Ionescu, un profesor extraordinar, de la care am invatat Foucault si care, din pacate, a murit de curand –
Ma uitam zilele trecute la televizor ca sa vad ce mai spun inamici mei preferati, republicanii americani. Din intamplare, eram pe CNN si l-am vazut pe fostul primar al New York-ului, Giuliani, vorbind despre Iran si un eventual atac al Statelor Unite. Ca de obicei, Giuliani a pus placa lui favorita, si anume ca
nu e posibil ca un stat mic sa ne infrunte pe noi, America
si ca trebuie sa ii amenintam cu bomba nucleara. Canalele de televiziune sunt pline zilele astea de „amenintarea” Iranului. Ca de obicei, ma enervez usor si cad in mintea mea in speculatii psihologizante despre cum republicanii sunt speriati de umilire si cum scot bomba retorica imediat.
Mie nu imi place Giuliani deloc. Ca primar al New York-ului, a gentrificat Manhtattan-ul si l-a facut un oras turistic dintr-un spatiu destinat celor care il locuiau. Manhattan-ul in anii ’90 s-a umplut de politisti, care aveau mandate sa aresteze orice, de la cel care mazgalea cu graffiti la cei care faceau traffic cu cannabis. Un loc cum era Central Park-ul, loc de intalnire romantic favorit de la „devianti sexuali” la cuplurile mai traditionale, s-a curatat atat de tare, incat si-a pierdut farmecul de loc interzis. Central Park-ul are o atractie aparte pentru ca e un fel de piata publica, un loc de intalnire si socializare, un fel de oaza intima in centrul financiar, rece al orasului. In anii ’80, Central Park-ul avea atractia locului interzis, al explorarii intr-un teritoriu necunoscut, dar cu ajutorul lui Giuliani si al politistilor lui s-a transformat intr-un loc potrivit pentru un sarut cast intre Meg Ryan si Tom Hanks. La fel, Times Square-ul, care era impanzit de mici shop-uri cu material pornografic, a fost curatat atat de tare, incat e acum o imagine trista, corporatista a Americii. Manhattanul a fost curatat de „perversi”, de la deviantii sexuali pana la consumatorii de graffiti si droguri, si a devenit curat si spalat.
In interventia lui de pe CNN, Giuliani, care foarte belicos sugera amenintarea cu arma, a spus un lucru insa care m-a pus serios pe ganduri. El spunea ca republicanii trebuie sa se schimbe in ce priveste politica sociala si sa accepte dreptul la casatorie al gay-ilor. Am fost un pic socat sa aud un republican foarte mainstream sa sustina foarte vocal asta. Giuliani, care de altfel a sustinut parteneriatele civile in New York si care s-a si pozat in drag, este mai degraba o exceptie pentru republicani.
 |
||||
| Giuliani in drag, de altfel o imagine care i-a ruinat candidatura pentru presedintie in 2008 |
Dar m-am gandit imediat ce schimbare majora e asta, daca un republican sustine dreptul la casatorie la gay-ilor. M-am gandit ce schimbare sociala importanta e asta, daca conservatorii americani accepta ca „perversii” se pot casatori. Ce inseamna asta pana la urma este ca perversul nu mai este pervers, el devine un altfel de normal, el este un normal un pic mai ciudat, dar normal totusi. Perversul pare ca a implodat ca o categorie de clasificat sexualitatea.
Intrebarea importanta este cine este perversul, pana la urma. Cum arata el sau ea si cum s-au nascut ca mod de organiza sexualitatea? Cred ca Foucault si un psihanalist ca Robert Stoller ne ajuta cumva sa intelegem cine este perversul. Daca Foucault ne sugereaza o istorie a ceea ce suntem sexual, care clarifica organizarea sociala a sexualitatii, Stoller ne duce catre cum este traita psihic perversiunea. Daca Foucault ne arata cum este construit perversul ca o categorie istorica, Stoller ne arata mecanismul intern, intrapsihic al perversiunii. Foucault si Stoller sunt intr-un dialog relational, in care socialul nu este rupt de viata psihica si care sugereaza cum poate fi gandita ce numeste Judith Butler viata psihica a puterii.
In Istoria Sexualitatii (vol. 1), Foucault ne spune ca in secolul al XIX-lea sexualitatea a capatat o alta structura. In secolul al XVIII-lea, argumenteaza el, practicile sexuale erau organizate ca discurs in jurul casatoriei si viata sexuala era gandita ca o serie de prescriptii. Obligatia de a face sex, abilitatea de a o pune in practica, maniera in care poti sa te conformezi la regulile sexuale, cerintele si violenta inerenta sexului, frecventa, totul era organizat in termeni de reguli. Codurile sexuale nu faceau diferenta intre violarea aranjamentului matrimonial si devierile ce priveau genitalitatea. Pacatele majore erau, in devalmasie, relatiile extramaritale, adulterul, sodomia, violul, incestul spiritual si mangaierile reciproce. O schimbare de discurs in secolul al XIX-lea a dus la doua schimari majore. Mai intai, a disparut atentia legata de monogamia heterosexuala. Nu mai exista un cod de reguli care sa prescrie frecventa, durata si intensitatea contactului sexual si pare ca s-a abandonat incercarea de a afla secretul monogamiei heterosexuale. In al doilea rand, atentia s-a mutat de la monogamia heterosexuala la sexualitatea copiilor, a nebunilor, a femeilor, a criminalilor, la sexualitatea celor carora nu le place sexul opus. Sexualitatea normativa, monogama, a inceput sa fie definita prin sexualitatea marginalilor, a celor care cumva erau in afara normei, a celor care erau perversi. Sexualitatea normativa a devenit ceea ce nu era sexualitatea marginalilor.
Cine sunt perversii, cine sunt marginalii sexuali? Foucault ne spune ca, desi nu fara echivoc si intarziere, legile casatoriei si regulile sexualitatii au desenat doua registre. O sub-rasa s-a nascut, cumva diferita de libertinii secolului al XVIII-lea. Sexualii marginali au inceput sa circule prin toti porii societatii: ei sunt intotdeauna haituiti, dar nu neparat de lege; ei sunt de obicei incarcerati, dar nu intotdeauna in inchisori; ei sunt bolnavi, poate, dar victime scandaloase, periculoase, prada a unui rau straniu care putea sa fie viciul sau crima.
Aici, care sa intelegeti cine sunt perversii, Cocorosie va da o imagine auditiva puternica:
La fel ca pentru Cocorosie, pentru Foucault marginalii sexuali sunt:
all those beautiful boys, pimps and queens and criminal queers.
Perversii sunt baieteii mai destepti, fetitele precoce, scolarii ambigui, servitorii si educatorii dubiosi, sotii cruzi sau maniacali, colectionarii solitari, vagabonzii cu impulsuri bizare; ei bantuie casele de corectie, coloniiile penale, tribunalele si azilurile; ei isi cara infamia la doctori si boala la judecatori. Aceasta, ne zice Foucault, este familia fara numar de perversi care sunt in relatii de prietenie cu delicventii si asemanatori nebunilor. In cursul secolului ei au fost catalogati ca suferind de „nebunie morala”, „nevroza genitala”, aberatia „instinctului genital”, „degenerescenta” sau „dezechilibru psihic”. Ideea foarte importanta a lui Foucault este ca perversul este intotdeauna creat prin raportare la o norma de comportament sexual. Perversul este de fapt un mod de relationare, de simtire si practicare a sexualitatii care este la granita intre normativ si aberant, legitim si interzis. Perversul este o relatie de putere, intre ce trebuie sa fie si ce se simte sexual.
Imi place enorm pasajul asta din Foucault (traducerea mea), care ne arata cum sunt produse sexualitatile multiple, anormale in organizarea aparent normala a cuplului heterosexual cu copii:
Este familia secolului al XIX-lea in realitate o celula monogama si conjugala? Poate intr-o anumita masura. Dar ea a fost de asemenea o retea de placeri si puteri legate impreuna in puncte multiple si dupa relatii transformabile. Separarea adultilor de copii, polaritatea intre patul parintilor si cel al copiilor (care a devenit de rutina in cursul secolului cand constructiile pentru clasa muncitoare au inceput), segregarea relativa a baietilor si fetelor, instructiunile stricte legate de grija fata de bebelusi, atentia fata de sexualitatea infantila, pericolele imaginate ale masturbarii, importanta atasata pubertatii, metodele de supraveghere sugerate parintilor, indicatiile, secretele si fricile, prezenta – atat valorizata, cat si de temut – a servitorilor: toate astea au facut familia, chiar si atunci cand era de dimensiuni mici, o retea complicata, saturata de sexualitati multiple, fragmentate si mobile (1).
Si mai departe, vine punchline-ul:
A le reduce [sexualitatile multiple] la o relatie conjugala si apoi a o proiecta, in forma dorintei interzise, asupra copiilor nu poate sa explice acest aparat, care, in relatie cu aceste sexualitati, a fost mai putin un principiu de interdictie, cat un mecanism de incitare si multiplicare (2).
Foucault se ia la tranta aici cu Freud si contrazice ipoteza ca sexualitatea noastra este produsa de reprimare. Sexualitatea nu este reprimare, cat este un aparat foarte complicat si multiplu cu diferite intensitati, care produce anumite posibilitati sexuale. Foucault nu este, evident, un avocat al psihanalizei si asta pentru ca Foucault a crezut ca psihanaliza face parte dintr-un ansamblu mai larg de organizare a sexualitatii care nu reprima in principal sexualitatea, cat o multiplica si o produce. Psihanaliza, ca orice discurs al eliberarii, nu este decat cealalta fata a ideii ca suntem reprimati. Tonul usor sarcastic se intrevede din descrierea lui Don Juan:
sa ii lasam pe psihanalisti sa speculeze daca el era homosexual, narcisist sau impotent (3).
Dar asta nu inseamna ca psihanalistii, care ne ofera o privire extraordinara a vietii psihice, trebuie sa taca. Si Robert Stoller o sa ne spuna in episodul viitor cum perversii trebuie vazuti cu ochelari intra-psihici, nu numai sociali.
Nota: Eu folosesc The History of Sexuality, traducerea de Robert Hurley, Vintage Books, 1990. (1) se gaseste la pagina 46, (2) deasemenea la 46, iar (3) este la 39.
 Bogdan Popaeste pasionat de psihanaliză, nu îi plac republicanii americani, iar pe Gradiva încearcă să îşi dea seama de ce. |
DE ACELAŞI AUTOR
Toate articolele acestui autor
*
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
Draga Bogdan, ai observat cumva (indiferent unde) nevroza homosexualului (barbat sau femeie) sau a transsexualului vizavi de faptul ca se simte neacceptat in societate (un exemplu ar fi si faptul ca nu-si poate legaliza o casatorie etc.)? M-ar interesa constatarile tale.
In contextul in care oamenii care nu sunt cis sau heterosexuali sunt peste tot in jurul nostru si dintre noi, nu stiu cum poate cineva sa nu ii observe cu tot cu nevroze. Eu cred ca stiu mai putini oameni care sunt.
Genial articol Bogdan! M-a lamurit foarte mult. Indraznesc sa spun ca e cel mai bun articol al tau de pana acum fiindca reusesti sa imbini interesele diferite.
Chiar simt nevoia sa-ti multumesc pt el 🙂
@Georgiana: Intrebarea ta e foarte faina, si nu stiu exact cum sa o apuc. Ce imi vine in cap acum este ca toate formele de sexualitate care sunt considerate anormale (ca "in afara" sau impotriva normei) implica costuri psihice. Eu stiu asta din experientele mele si prietenilor mei. Dar am inceput sa cred ca mai toti traim la granita intre acceptat si anormal, sau mai exact spus, mai toti traim pervers. Lucrurile devin mai accentuate, si mai grave, cand unii oameni isi formeaza sau le este atribuita o identitate care ii face sexual diferiti (invertit, homosexual, gay, transexual). Acolo sunt costurile mari, pentru ca ei trebuie sa traisca intr-o realitate sociala diferita a celor care se considera majoritari si heterosexuali. Acolo se formeaza nevroze, si se construiesc aparari serioase, pentru ca exista un mecanism social de producere a 'deviantei.'Dar asta nu inseamna ca tipul asta de viata nu are satisfactii mari, care deriva de multe ori din cultivarea interzisului. De fapt, formele astea astea de viata sunt cele mai creative, pentru ca te pun in situatia sa te inventezi, si sa inventezi noi forme de relationalitate, care nu mai sunt formate dupa un tipar clasic.
Din ce stiu eu, insulta si violenta duc de multe la nevroze sau alte forme restrictive de viata psihica. Incapacitatea de a avea o forma legala de protectie a ta si a partenerului nu poate decat sa sporeasca un sentiment de neaceptare si excludere. Ce inseamna dreptul la castorie? Inseamna sa ai acces la taxe reduse, la dreptul de vizita, la drept de imigrare in cuplu, sau la forme de privilegii pe care majoritarii le iau de la sine. Acum, eu am rezervele mele fata de o miscare care a inceput ca un progam de eliberare sexuala si a ajuns sa se defineasca conservator prin drept la casatorie. Dar nu pot sa nu observ ca exista costuri mari psihice pentru ca esti vazut ca fiind mai putin decat ala majoritarul, care are acces oricand la formele de protectie obtinute prin casatorie.
Din ce am auzit eu de la terapeutii care lucreaza cu populatia LGBT, exista forme de suferinta care sunt specifice neaceptarii sexualitatilor anormale. Apropo, tu stii vreu centru in Bucuresti care sa lucreze cu oamenii LGBT?
@ T.Dora: multumesc si ma bucur ca iti place. De fapt, cred ca l-am scris ca urmare a discutiilor noastre de pe Gradiva. Te aveam pe tine in cap ca cititor ideal:)
Subscriu la ce spune T. Dora, excelent articol! (Desi stiu ca nu sunt cititorul ideal 🙂
Draga Bogdan, nu cunosc vreun astfel de centru aici. Stiu ca exista asociatia Accept sau ceva de genul asta dar nu stiu nimic despre ei, nici daca fac terapie (chiar am sa ma interesez pentru ca si eu vreau sa aflu). Stiu insa oameni care ar avea nevoie si stiu terapeuti si pacienti de prin alte parti. Ma gandesc ca, de fapt, orice exista in alte tari ar putea aparea si la noi la un moment dat insa cred ca trebuie sa existe o formare specifica. Mie mi se pare incredibil ce traiesc acesti oameni, unii se simt pur si simplu extraterestri. Este foarte greu de abordat asa-zisa devianta sexuala in terapie si in consilierea apartinatorilor si chiar si cei care am mai dat peste astfel de dificultati in practica noastra clinica, trebuie sa iti marturisesc, oarecum inciudata, ca ne raportam la acest subiect ca si cum ar fi o cazuistica tabu. Probabil ca nu putem mai mult! Dar cred ca pe subiectul asta am mai rabufnit eu pe aici, scuze daca ma repet! Uneori ma gandesc ca poate cand am sa mai imbatranesc in meserie am sa ma pot detasa mai mult de astfel de situatii clinice ca sa pot sa si scriu ceva coerent, iar alteori mi se pare ca poate tocmai acum ar fi interesant sa fac asta. 🙂
Vai, Bogdan, m-ai prins in capcana. Dar nu ma supar, mai scrie din astea ca cititorul ideal o sa citeasca. si poate mai scrie si el.
Georgiana, poti sa dai niste exemple?
Dorin, esti si tu putin ideal daca-ti place, da 😉
In citatul asta
A le reduce [sexualitatile multiple] la o relatie conjugala si apoi a o proiecta, in forma dorintei interzise, asupra copiilor
Foucault se refera la dorinta oedipiana a copilului?
Da, la cum se poate gandi dincolo de Oedip ca structura din asta de baza. E cam acelasi tip de proiect (cu multe diferente) ca proiectul lui Deleuze&Guattari.
@T. Dora: Ar trebui sa dau niste exemple generice. E foarte nasol cand oamenii (hai sa zicem, majoritarii) nu permit sa fie dezamagiti sau surprinsi adica nu accepta ca asta e reactia lor subiectiva si sunt responsabili de ea, cand cer ca ceilalti (toti) sa fie asa cum se asteapta de la ei, cand nu permit ca realitatea celuilalt poate fi diferita si nu e neaparat mai buna sau mai rea. Cum sa ii explici unui adolescent transsexual de ce este agresat in public daca e rujat sau are pantofi cu toc? Este posibil ca oamenii pur si simplu sa simta invidie ca cineva indrazneste ceva ce ei nu ar indrazni (altfel nu vad de ce sa iti vina sa agresezi). Si cred ca prin chestia asta sunt super-perversi, adica ei sunt perversii de fapt. 🙂 Mai ales ca nu isi propun sa fie agresivi si nici macar nu constientizeaza ceea ce-nseamna ca prin definitie sunt perversi. :)) Sunt foarte multe de spus pe tema asta si daca as convinge pe cineva sa va scrie sub anonimat, ar fi foarte interesant. Mi-ar placea sa existe un pervers care sa aiba o rubrica pe Gradiva, sa vedeti ce reactii si comentarii ar starni ca, altfel, in teorie toti suntem buni (cu ceilalti).
Referitor la oamenii LGBT eu am o alta curiozitate, curiozitate legata de cum vor fi copiii lor priviti in scoala/societate. Acum 2 ani una dintre colege imi spunea ca ea si partenera ei vor avea un copil. La care a adaugat, nu eu voi duce sarcina, ci E., partenera ei. Din toti pe care i-am intalnit, ca profesori sau colegi, cea mai ineresanta poveste a fost a unei lesbiane de origine jamaicana. Ne povestea ca daca s-ar intoarce la ea in tara ar fi omorata, nu ar putea fi cine e cu adevarat.
Mihaela
Cred ca jamaicanca nu exagera, din pacate. Referitor la copiii crescuti in aceste familii, probabil ca vor suferi o stigmatizare, in functie de mediulzonatara respectiva. Insa, daca persoanele LGBT trec printr-o terapie serioasa si isi pot creste copiii fara prea mari complexe si fara resentimente fata de cei care ii resping, copiii crescuti de ei vor deveni niste oameni cu o mult mai mare disponibilitate de a accepta diferentele de orice fel ceea ce e un pas mare ca maturitate a unei generatii. In plus, oamenii (foarte multi oameni) nu stiu ca orientarea sexuala a parintelui (heterohomobitransgender) nu reprezinta o conditie sau o determinare directa a formarii orientarii sexuale a copilului. Cel mai bun exemplu sunt persoanele LGBT provenite din cupluri parentale heterosexuale, nu? Ce mi se pare mie daunator pentru echilibrul psihic al copilului este minciuna cu privire la: originea lui, orientarea sexuala a parintilor ca si orice alt posibil secret de familie. Copilul trebuie crescut in adevar, inclusiv in situatiile cand tatal este necunoscut sau a fost donator necunoscut si trebuie sa i se faca diferenta intre "parinte biologic" (ale carui gene le mosteneste) si "parinte psihic" (al carui inconstient il mosteneste dar nu din nastere ci din relatia parentala construita in decursul cresterii). De exemplu, majoritatea familiilor pe care eu le-am cunoscut pana acum in care copilul este adoptat pastreaza acest secret fata de copil ori eu am fost uimita de asta de fiecare data pentru ca adoptia mi se pare o banalitate in ziua de azi dar este vorba de realitatea psihica a parintilor, de faptul ca ei refuza atat istoria copilului de dinainte de adoptie (ori, accesul la istoria personala este determinant pentru sanatatea psihica a oricarui om) cat si esecul lor personal in a avea un copil biologic.