Ani la rând, în rând cu lumea de dincolo, am privit în jos. Mergeam în jos, trăiam în jos, visam în jos. Într-o zi obiceiul meu, sătul de bolovani, gropi şi morminte, gârbovit de gravitaţia dintre trup şi negru, m-a părăsit. A descoperit că există sus şi din acel moment, ca o memorie pierdută, am rămas fără obicei. Am pornit de la zero şi am învăţat să privesc cerul. Cu greu, am ajuns la o mie. Cerul e cel mai greu de privit. E ca o respiraţie profundă, şi cel obişnuit cu orizonturi superficiale nu ştie să respire. Vidul din plămâni e metastaza golului din suflet.
Mă uit la cer de câte ori o cer ochii. Cerul e stupefiant: timpul se dilată, pupila se dilată, omenirea se contractă. Irisul devine cristalin, sângele pulsează nobil, inima împrumută ceva albastru. Trec la starea de spirit: gândesc la indigo, mi-e visul rogvaiv. Toată fiinţa – un satelit natural – se învârte în jurul cerului, cu fiecare zi mai transparentă, mai imaterială, mai aeriană. Am renunţat la toate obiceiurile terestre. Numai dacă, într-o noapte, s-ar inversa cerul cu pământul, aş avea motive să privesc din nou în jos.
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
Urmăriţi-ne pe WhatsApp
Abonaţi-vă la Newsletter
 Alexa Pleşcaneste psiholog. |
DE ACELAŞI AUTOR
Toate articolele acestui autor
