Dar tocmai în cazul unei metafore a totalităţii naturii şi lumii, totul depinde de gradul de coerenţă cu care mijloacele de expresie ale unui autor se angrenează, se susţin, se clarifică sau interferează reciproc. Numai aşa este cu putinţă ca terminologia, vrând-nevrând pală, a unei construcţii atât de mari să câştige adaosul concreteţii, nu atât fundamentale cât de fundal. Numai la întrebarea:
În ce fel ni se oferă realitatea?, cum i s-a oferit sau cum trebuie să i se fi oferit ea unei anumite epoci, unui anumit autor?
va putea primi răspunsuri descriptive – sau va putea fi formulată, măcar, mai precis.
Când părăsim sfera dorinţelor şi imaginaţiei, este oare realitatea acest exotic straniu, pe care trebuie să-l contemplam doar cu gura căscată, să-l îngrădim în insistenţa lui inoportună, iar în rest să-l lăsăm în pace? Sau nu cumva realitatea se prezintă ca masa maleabilă a unui ansamblu de disponibilităţi, care atrage atenţia unui demiurg şi care ne evocă, în primul rând şi în ultimul rând, energia necesară pentru a o modela? Sau poate-i anticamera muzeului de artă, în care piesele alese ne sunt pregătite pentru exercitarea şi rafinarea gustului? Sau este, în fine, inscripţia de pe zidul neantului, trimiţând după colţul în spatele căruia se-ascunde realitatea ultimă şi necunoscută, sau trimiţând, prin alte scrieri, tot la ea însăşi?
Hans Blumenberg, filozof german (1920-1996), cunoscut în principal prin critica pe care a oferit-o „teoremei secularizării” lansată de Carl Schmitt, teoremă ce susţine descendenţa conceptelor majore ale teoriei Statului din concepte teologice secularizate. Împotriva acestei poziţii, Blumenberg a susţinut că modernitatea, departe de a fi doar o variantă secularizată, laică, a conceptelor filosofiei antice, reprezintă o filosofie nouă şi legitimă şi legitimatoare prin ea însăşi.
