Propun cititorului in acest articol o reflectie asupra modului in care iubirea si ura apar in procesul analitic, in particular in campul transfero-contratransferential. Un articol ce realizeaza de data aceasta o introspectie plecand in special de la trairile, angoasele, fantasmele, iubirea si ura terapeutului fata de pacientul sau.
Copilul: mi-ar trebui un cutit. Ai aici unul?
Terapeutul: nu am aici un cutit. Dar ai putea sa-mi spui la ce ti-ar trebui?
Copilul: ca sa te omor pe tine
Terapeutul: si ce se va intampla dupa ce ma vei ucide?
Copilul: tu nu vei mai fi aici, iar eu nu voi mai veni la tine.
Dialogul dintre terapeut si copil pune in centru dorinta de ucidere si fantasma de abandon. Insa in preajma oricarei dorinte se situeaza intotdeauna si o angoasa. In cazul de fata angoasa copilului de a fi pacientul terapeutului sau si angoasa terapeutului de a fi terapeutul pacientului sau. De data aceasta, prezenta dorintei de ucidere nu apare in sfera ambivalentei si a unui efect de reparatie din registrul nevrotic, ci apare in sfera unui registru psihotic evidentiind o angoasa de anihilare ca urmare a unei persecutii de natura schizo-paranoida.
Putem porni in discutia noastra de la ceea ce Winnicott numea, in articolul sau „Ura in contratransfer” (1947), stare de coincidenta iubire-ura.
Aceasta coincidenta a iubirii si urii la care ma refer este ceva diferit de componenta agresiva care complica impulsul primitiv de iubire si implica faptul ca in istoria pacientului a existat o lipsa a mediului la momentul primelor impulsuri instinctuale in cautarea obiectului. […] Daca analistul va arata iubire, cu siguranta ca in acelasi moment il va ucide pe pacient.
Winnicott afirma ca mama isi uraste bebelusul inainte ca acesta s-o urasca si inainte ca bebelusul sa poata baga de seama ca mama il uraste. De asemenea, ca exista un stadiu mai timpuriu in care ceea ce face copilul si raneste nu este facut din ura, ci din ceea ce el numeste „iubire neinduratoare”.
Sa ne intoarcem putin la dialogul nostru si sa incercam sa inseram numeroasele repere teoretice privitoare la dinamica lui: sa fie vorba despre trairea acestei iubiri neinduratoare despre care vorbeste Winnicott, despre o coincidenta a iubirii si urii care nu lasa loc constructiei legaturii si a relatiei de obiect? Sa fie vorba despre ceea ce Caillot si Decherf numeau pozitie narcisica paradoxala exprimata, atat de expresiv prin enuntul: daca ramanem impreuna ne ucidem, daca ne separam murim? Sa fie vorba despre o identificare proiectiva prin expulzia obiectului persecutor al lui M. Klein? Sau despre un atac asupra legaturii in absenta oricarei posibilitati de simbolizare a elementului distrugator beta intr-unul hranitor alfa precum afirma Bion?
Dar daca reluam cuvintele lui Winnicott, oare analistul isi uraste pacientul inainte ca acesta sa il urasca pe el? Oare dorinta copilului nu este altceva decat o intoarcere a dorintei terapeutului?
Iata ce spune Winnicott in acelasi articol amintit mai sus:
Mai presus de orice analistul nu trebuie sa nege ura care exista cu adevarat in el. Ura care este justificata in cadrul respectiv trebuie distinsa si pusa la pastrare, disponibila pentru o eventuala interpretare. […] o sarcina esentiala a analistului oricarui pacient este sa mentina obiectivitatea fata de tot ceea ce aduce pacientul si un caz particular al acesteia este nevoia analistului de a fi capabil sa il urasca obiectiv pe pacient.
Si atunci ne putem intreba daca ceea ce permite existenta relatiei terapeutice nu este in egala masura acceptarea iubirii si a urii care exista inlauntrul ei. O excludere cu desavarsire a urii, o negare absoluta a ei, o ignorare a prezentei acesteia nu poate conduce decat la o manifestare in act a ceea ce nu incape in gandire si in cuvant.
Inchei acest articol amintindu-mi de o intrebare a unor parinti care traiau o neputinta si o disperare in fata absentei oricarui control al copiilor: oare nu le oferim prea putina dragoste? Iar in mintea mea a rasunat sub imboldul propriei mele revelatii surprinzatoare si paradoxale: sau poate prea putina ura.
 Cristina Călărăşanueste psihoterapeut de orientare psihanalitică în formare, psihodramatist în formare, membru fondator al Asociaţiei Române de Psihanaliză a Legăturilor de Grup şi Familie şi delegat în cadrul Federaţiei Europene de Psihoterapie Psihanalitică. |
DE ACELAŞI AUTOR
Toate articolele acestui autor
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
@Cristina: Mi-a placut mult ce ai scris aici. Mi-am adus aminte de un moment in terapie mea, cand m-am hotarat sa i zic analistei mele ca o urasc. Mi-a luat ceva curaj, dar am simtit ca e foarte important sa ii zici cuiva la care tin, intr-un cadru relativ sigur -ca eram pe Skype- ca simt ura. A fost foarte terapeutic, mai ales cand mi-am dat seama ce combo fatal duc cu mine, un amestec exploziv de furie si ura:)
Sentimentele astea negative sunt cel mai greu de articulat in legaturile noastre intime (adica facute safe). Articolul la cer faci tu referire a lui Winnicott a fost senzational pentru timpul lui, pentru ca formulat ideea asta de ura in contra-transfer ca normala, si probabil, inevitabila.
Poti sa zici mai mult despre atacul asta la adresa legaturii (Bion) la care faci referire? Cum te gandesti ca ura este o lipsa de simbolizare a lui beta?
Multumesc pentru comentariul tau, Bogdan. Intr-adevar, consider si eu ca identificarea si simbolizarea afectelor negative ofera consistenta legaturii terapeutice, dar mai ales ofera accesul la ambivalenta, care face posibila vinovatia, deci si reparatia.
Nu cred ca ura in sine este un atac la adresa legaturii, pentru ca o data numit afectul, el capata forma si invelis si devine apt de a circula fara a distruge. Ci ceea ce exista inainte de ura si iubire, fara a putea fi numit si primit, ci doar simtit si incorporat, avand calitatea unei violente coplesitoare. Atunci cand mama va primi si va putea numi ura, asemenea celorlalte afecte, ea va inceta sa mai constituie un pericol atat pentru interiorul copilului, cat si pentru legatura.
@ Cristina: Noroc cu Winnicott care a fost atat de sincer cu el si cu noi incat sa poata admite ca uraste. Pai cum sa nu urasti? Cum sa nu iubesti? Cum sa nu fii viu si adevarat? In primul citat din W. cred ca despre asta este vorba: ADEVAR. Ca analistul uraste primul sau analizandul, ce importanta mai are? Eu cred ca si ura si iubirea fiecaruia sunt produse interne la inceput (aici inclin spre Klein). Ce difera este gradul de auto-continere a ambelor afecte puternice. O mama ar trebui sa fie mai capabila decat bebelusul ei sa iubeasca neintruziv si sa urasca nedistructiv. De la ea va invata si bebelusul ca iubirea si ura sunt inevitabile si creatoare in relatie, cu conditia sa nu fie amestecate cu invidie. Aici lucrurile se complica rau, atat de rau incat Jacques Andre se intreaba cum este posibil ca ura sa fie persistenta si imposibil de depasit? Ciudata intrebare pentru un analist cu atata experienta…
Va puteti intreba cum poate fi ura creatoare in relatie? Ei bine, ea pune limite, stabileste repere peste care celalat ar face bine sa nu treaca, protejeaza rani traumatice, deficite narcisice, etc. Ea scoate la suprafata probleme pe care nu le-ai banui in absenta ei. Astfel fiecare dintre noi face declaratii latente despre propriile vulnerabilitati.
Nu de ura produsa de "zgandarirea" unor puncte nevralgice ar trebui sa ne fie frica, ci de ura generata de invidie. Asta este ura de nedepasit, de nestapanit, de negandit.
imi dau de gandit comentariile dvs. Mi-am dat seama ca nu imi pot uri terapeutul. E grav?
"analitica"?!… si daca "terapeutul psihanalatic" este mai "nebun" decat pacientul, ce psih"analizeaza" si cum?
probabil vreun psihanalist se va grabi sa spuna "nu e in general asa" sau "mie mi-a facut bine".
saracul!
S.I.