Un articol cu un titlu foarte cunoscut atat copiilor, cat si adultilor, un titlu de poveste, care insa propune cititorului o reflectie asupra scenei primitive. Elaborarea fantasmelor legate de scena primitiva, reprezentarea si simbolizarea acesteia are o importanta deosebita in procesul terapeutic al copiilor si in dezvoltarea lor psihica.
Este adevarat ca textul ales se va alinia in special unei perspective kleiniene asupra scenei primitive, o reprezentare arhaica si agresiva ce precede reprezentarea freudiana.
Copilul: tu esti Scufita Rosie
Terapeutul: si tu cine esti?
Copilul: eu sunt vanatorul. Tati e lupul si mami e bunica. Pe tine si pe bunica o sa va inghita lupul pentru ca ii e foame, iar eu vin si va scot din burta lui
Terapeutul: ca pe niste bebelusi.
Dialogul pune in evidenta capacitatea copilului de a folosi un suport cultural pentru a descrie fantasma sa. Atunci cand apar astfel de insertii culturale, cum sunt povestile sau legendele, vorbim despre posibilitatea unei simbolizari secundare care va permite copilului o elaborare consistenta din punct de vedere al reperelor interne. Lumea sa interioara este acum deschisa simbolurilor, este deschisa comunicarii si transformarii.
Termenul de scena originara apare pentru prima oara in 1896 intr-o scrisoare a lui Freud catre W. Fliess pentru a desemna anumite „scene infantile” in care nu era vorba exclusiv sau precis espre coitul parental. In 1919, in analiza Omului cu lupi, acest concept va ocupa un loc foarte important, analizandul asistand cand era foarte mic la un coit parental pe care l-a reconstituit sub forma unei fantasme cu o tonalitate esential sadic-anala. Freud vede in acest eveniment originea nevrozei infantile, chiar daca scena la care a asistat este sau nu reala. Miza este atat castrarea, cat si diferentierea dintre sexe si generatii datorata neputintei copilului care asista la scena ca un tert exclus. Notiunea va aparea de asemenea si in analiza Micului Hans si va deveni treptat un concept universal, care isi va ocupa locul in fantasmele originare.
Particularitatea viziunii kleiniene este marcata de dualitatea intre pulsiunea de viata si pulsiunea de moarte si este centrata in special pe fantasma parintilor combinati pentru a sublinia nediferentierea, o fantasma arhaica care prefigureaza fantasma freudiana a scenei primitive. Ea este in legatura cu situarea precoce a complexului Oedip. Acest obiect intern al „parintilor combinati” corespunde unei dinamici pulsionale oral-pregenitale si este vorba despre o scena in care coitul parental este trait ca o violenta extrema in care destructivitatea este omniprezenta si copilul se simte exclus printr-o anihilare.
Iata cum o defineste M. Klein in Essais de psychanalyse:
este situatia anxiogena cea mai precoce dintre toate. Asa cum am subliniat, atacul contra corpului mamei care se situeaza in dezvoltarea psihologica la apogeul fazei sadice, implica de asemenea lupta contra penisului patern continut in corpul mamei. Faptul ca parintii sunt uniti ofera acestei situatii periculoase o intensitate deosebita. Pentru supraeul sadic primitiv, deja constituit, acesti parinti combinati sunt niste inamici redutabili si deosebit de cruzi (Essais de psychanalyse 1921-1945, Editions Payot, 1998).
Asadar, in scena primitiva kleiniana sunt prezenti atat mama, tata, copilul, cat si bebelusul. Dialogul ofera un tablou extrem de expresiv al acestei fantasme ce pune in evidenta un coit extrem de violent, situat sub forma unei ingerari care in cele din urma poate conduce la ucidere si la distrugere. Totul se petrece in burta mamei, acolo unde exista atat pericolul de anihilare, cat si dorinta de supravietuire. Dar iata ca copilul se pozitioneaza pe el insusi in rolul vanatorului, un alt imago patern care are rolul unui salvator si care ne apropie mai multe de perspectiva freudiana oedipiana.
Joyce McDougall, plecand de la imagourile parentale si de la constelatia oedipiana, vorbeste in articolul „Scena primitiva si scenariu pervers” (Pledoarie pentru o anumita anormalitate, Editura Trei, 2008) despre pozitia idealizata a mamei si despre imaginea tatalui denigrat care ascunde de fapt un clivaj si care corespunde fantasma unui falus ideal cu care subiectul nu se poate identifica. Acesta ii este atribuit mamei doar la modul defensiv, grefat pe rolul sau falic primordial ca prim obiect al dorintei si detinator al vietii. Aceasta eterna cautare a tatalui, scut impotriva mamei atotputernice se refera la un esec in semnificarea penisului patern si a scenei primitive.
Ceea ce lipseste din lumea interioara este cautat intr-un obiect sau o situatie exterioara, caci un esec al simbolizarii a lasat un vid in structurarea oedipiana.
Si pare totusi ca am uitat de titlul acestui articol. Terapeutul este Scufita Rosie, cea care este trimisa pentru a patrunde in aceasta fantasma si de a participa la ceea ce se intampla in ea. Dar ne putem intreba: cine este Scufita Rosie?
 Cristina Călărăşanueste psihoterapeut de orientare psihanalitică în formare, psihodramatist în formare, membru fondator al Asociaţiei Române de Psihanaliză a Legăturilor de Grup şi Familie şi delegat în cadrul Federaţiei Europene de Psihoterapie Psihanalitică. |
DE ACELAŞI AUTOR
Toate articolele acestui autor
Foto: Gustave Doré, Le Petit Chaperon rouge
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
Foarte interesant articol. Raspunzand la intrebarea ce îndeamna la reflectie:
Scufița Roșie este probabil „mama suficienta de buna”, o proiecție a copilului asupra terapeutei în care acesta își pune toate fricile, fiindcă simte sau știe că terapeuta le poate conține și poate fi devorată fără a fi distrusă. El are nevoie de terapeută pentru a scoate și pe mama întreagă din burta lupului, neclivată în mamă bună și mamă rea, și pentru a reface relația cu această „mamă intreagă”. Copilul preferă să ia locul vânătorului, care înlătură tatăl, omoară lupul, și o salvează pe mamă (bunica). În plin Oedip, copilul încearcă prin simbolizare să depășească teama de a-și fi devorat mama , percepută ca rejectantă cândva, din prea multă foame de ea.
Nu înțeleg: „Totul se petrece in burta mamei, acolo unde exista atat pericolul de anihilare, cat si dorinta de supravietuire”, fiindcă dacă nu se refera în general, ci strict la dialog, atunci totul se petrece în burta lupului, până la urmă tot în psihicul copilului. În lup, respectiv tatăl, copilul își proiectează toată agresivitatea.
@mirela adriana: multumesc pentru apreciere. Gasesc o noua incurajare la reflectie in intervetia ta. In ceea ce priveste fraza la care faci referire, pastrand abordarea kleiniana, vom constata ca lupul reprezinta poata cea mai expresiva figura a fantasmei parintilor combinati (un excelent reper bibliografic in acest sens este Psihanaliza la varsta mica, R. Diatkine şi J. Simon care prezinta cazul clinic al Carinei). Asadar, sunt de acord cu tine cand spui ca totul se petrece in burta tatalui-mama.