Fragment din Giorgio Agamben, Profanari, Editura Tact, 2010

Capitalismul ca religie este titlul unuia dintre fragmentele postume cele mai penetrante ale lui Benjamin. După Benjamin, capitalismul nu reprezintă doar, ca la Weber, o secularizare a credinţei protestante, ci este el însuşi un fenomen religios, care se dezvoltă în mod parazitar pornind de la Creştinism. Ca atare, ca religie a modernităţii, el este definit prin trei caracteristici: 1. Este o religie culturală, poate cea mai extremă şi absolută care a existat vreodată. Totul în interiorul său are sens numai cu referire la împlinirea unui cult, şi nu relativ la o dogmă sau o idee. 2. Acest cult este permanent, este

celebrarea unui cult sans trêve et sans merci. 

Nu putem distinge, în interiorul său, între zile de sărbătoare şi zile de muncă, ci există o singură, neîntreruptă zi de sărbătoare, în care munca coincide cu celebrarea cultului. 3. Cultul capitalist nu este consacrat izbăvirii sau ispăşirii unei vini, ci vinii însăşi.

Capitalismul este poate singurul caz de cult non-ispăşitor, ci culpabilizant… O monstruoasă conştiinţă vinovată care nu cunoaşte izbăvire se transformă în cult, nu pentru a-şi ispăşi în acesta vina sa, ci pentru a o face universală… şi pentru a-l captura, în final, pe însuşi Dumnezeu în vină… Dumnezeu n-a murit, ci a fost încorporat în destinul omului.

Tocmai pentru că tinde cu toate forţele sale nu către izbăvire, ci către vină, nu către speranţă, ci către disperare, capitalismul ca religie nu vizează transformarea lumii, ci distrugerea ei. Iar dominaţia sa în timpul nostru e atât de totală, încât până şi cei trei mari profeţi ai modernităţii (Nietzsche, Marx şi Freud) conspiră, după Benjamin, cu el, sunt solidari, într-un fel sau altul, cu religia disperării.

Această trecere a planetei om prin casa disperării în solitudinea absolută a traseului său este ethos-ul pe care îl defineşte Nietzsche. Acest om este Supraomul, adică primul om care începe să realizeze în mod conştient religia capitalistă.

Dar şi teoria freudiană aparţine sacerdoţiului cultului capitalist:

Refulatul, reprezentarea păcătoasă… este capitalul, căruia infernul inconştientului îi plăteşte dobânda sa. 

Iar la Marx, capitalismul

cu interesele sale simple şi compuse, care sunt o funcţie a vinii… se transformă imediat în socialism.

Să încercăm să continuăm reflecţiile lui Benjamin din perspectiva care ne interesează aici. Vom putea spune, atunci, că sistemul capitalist, ducând la extrem o tendinţă prezentă deja în Creştinism, generalizează şi absolutizează pretutindeni structura separaţiei care defineşte religia. Acolo unde sacrificiul marca trecerea de la profan la sacru şi de la sacru la profan, dăinuie acum un unic, multiform şi neîntrerupt proces de separare, care investeşte orice lucru, orice loc, orice activitate umană pentru a le despărţi de ele însele, şi care e total indiferent faţă de cezura sacru / profan, divin / uman. În forma sa extremă, religia capitalistă realizează forma pură a separaţiei, fără să mai aibă ceva de separat. O profanare absolută şi fără reziduuri coincide acum cu o consacrare tot atât de vidă pe cât de integrală. Şi tot aşa cum, în cazul mărfii, separaţia este inerentă formei însăşi a obiectului, care se scindează în valoare de întrebuinţare şi valoare de schimb şi se transformă într-un fetiş de neatins, în acelaşi mod astăzi, tot ceea ce e acţionat, produs şi trăit – chiar şi corpul uman, chiar şi sexualitatea, chiar şi limbajul – este separat de el însuşi şi dislocat într-o sferă separată care nu mai defineşte vreo diviziune substanţială şi în care orice întrebuinţare devine imposibilă pentru totdeauna. Această sferă este consumul. Dacă, aşa cum s-a mai spus, numim spectacol faza extremă a capitalismului, pe care o trăim astăzi, în care fiecare lucru este expus în separaţia sa faţă de el însuşi, atunci spectacolul şi consumul sunt cele două feţe ale aceleiaşi imposibilităţi a întrebuinţării. Ceea ce nu poate fi întrebuinţat este, ca atare, consemnat consumului sau exhibării spectaculare. Dar asta înseamnă că profanarea a devenit imposibilă (sau că ea cere, cel puţin, procedee speciale). Dacă a profana înseamnă a reda întrebuinţării comune ceea ce a fost separat în sfera sacrului, atunci religia capitalistă în faza ei extremă vizează crearea unui Improfanabil absolut.