Adio, Sarko!

Acum că s-a dus, pot s-o spun: îmi plăcea Sarko. Din motivul cel mai bun, acela că era omul cel mai detestat din Franţa, ceea ce nu-i la îndemâna oricui. Ar fi putut juca rolul poliţistului veros într-un serial american. Politicienii stăpânesc la perfecţie arta de a trişa în timp ce-şi dau aere de sinceritate. Sarko nu disimula. Nici megalomania, nici ticurile, nici greşelile de franceză. Isus a vrut să salveze lumea. Sarko a salvat, ori cel puţin asta crede el, zona euro. A fost o nobilă ambiţie sau o tâmpenie? Nimeni nu poate răspunde la această întrebare, dar toţi recunosc că a pus o energie incredibilă în această bătălie cu un rezultat încă incert.

Îmi plăcea şi partea sa delicventă, de bad boy. A sedus-o pe Carla, dar şi pe Angela şi chiar pe Obama. S-a lansat în războaie stupide care nu puteau decât să se întoarcă împotriva sa, ca de altfel tot ce făcea. Era forma sa de eroism. A spus totul şi contrariul. Dar, la urma urmei, nu era atât de naiv încât să nu ştie că un şef de stat nu e decât un actor căruia actualitatea îi propune zilnic un text nou cu care să ţină cu sufletul la gură un public capricios. La sfârşitul cincinalului său, a ajuns la concluzia că orice ar spune, orice ar face, va intra în istorie ca „omul cel mai urât din Franţa”. În această privinţă succesorul său nu riscă nimic: cu el se deschide era acalmiei şi a vagului. O preferam pe cea cu swing şi coke.