Declaraţia lui Barack Obama în favoarea căsătoriei gay a intensificat discuţia, şi aşa destul de vie, asupra subiectului. Cine spune „căsătorie între homosexuali” înţelege un pas decisiv în sprijinul adopţiei copiilor de către astfel de cupluri (monosexuale). Dacă am lăsa la o parte aspectul etic sau religios al problemei şi am încerca să o gândim din perspectiva pragmatică: aceea a devenirii copiilor crescuţi de părinţi (adoptivi) de acelaşi sex? Acum mai bine de zece ani a apărut un volum de convorbiri între psihanalista Élisabeth Roudinesco şi filosoful Jacques Derrida. Roudinesco (pe care am auzit-o şi ulterior pronunţându-se asupra chestiunii) era favorabilă tipului acesta de adopţie. Argumentul era că există familii recompuse, monoparentale sau chiar „normale”, haotice sau despotice, catastrofale într-un cuvânt. Aceste familii sunt numeroase şi au un potenţial patogen mult mai accentuat decât familiile gay sau lesbiene. Este conjectura lui Roudinesco.
Sunt cam treizeci de ani de când numărul copiilor crescuţi de cupluri lesbiene sau gay a început să crească. Aceşti copii sunt acum destul de numeroşi (în special în SUA) pentru a legitima măcar un început de concluzii. Ce apare însă este extrema politizare a acestor studii, la urma urmelor destul de puţin concludente. Argumentul cel mai solid al „liberalilor” este că nu contează, în educaţie, identificarea cu rolurile sexuale ale părinţilor, cât iubirea părintească de care beneficiază copiii. Iar părinţii homosexuali nu sunt mai puţin iubitori decât ceilalţi. Cred că va mai trebui multă vreme, decenii în orice caz, pentru a putea trage o concluzie cu adevărat valabilă din punct de vedere psihologic.
Adopţiile de către homosexuali trebuie văzute ca parte a unei problematici mai largi, de natură filosofică: care sunt limitele umanului? Cum se desparte omul de natura cu care a fost înzestrat? O instituţie umană poate să contrazică datele genetice? Cu ce preţ? Cu ce beneficii? Aşa cum ne întrebăm dacă putem coloniza alte planete, trebuie să ne întrebăm şi dacă cuplul bisexuat, mama şi tatăl, sunt inseparabile de uman sau instituţii substituibile.
 Ion Vianueste psihiatru, romancier, memorialist, eseist, un observator constant şi atent al vieţii intelectuale şi publice de la noi şi de pretutindeni. |
DE ACELAŞI AUTOR
Toate articolele acestui autor
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
Dar de ce trebuie sa pornim de la suspiciune, ca ar fi ceva rau cu parintii homosexuali? Pe langa studiile actuale mai exista istoria, modurile vechi de a creste copii. Ne-am putea informa si de acolo..daca exista date
@ T. Dora
nu este vorba de suspiciune ci de curiozitatea pe care ti-o trezeste un fenomen nou in istoria civilizatiei
Ion Vianu
Aveti dreptate, in cazul studiilor stiintifice sau nepartinitoare. In rest, in media si spatiul public e foarte multa suspiciune. Am putea spune ca si asta e o reactie obisnuita cand se schimba ceva..
De ce credeti ca exista aceasta dorinta in unele cupluri homosexuale?
@Ioana M.
Vad două posibilitati:
1) Dorința de-avea copii este decuplata de heterosexualitate
2) Unii Homosexuali sunt pe cale sa abandoneze rolul 'blestemat', 'marginal' care le era destinat pentru a-l schimba cu un ideal 'mic burghez' , 'conformist' (nu acord niciun sens pejorativ acestei tendinte, de unde de semnele citarii)
I Vianu
Domnule Vianu, ambele posibilitati sunt valabile si deloc contrare. Insa varianta a doua de raspuns ma intereseaza mai degraba, intrucat sentimentul meu este ca dorinta de a avea copii in cuplul homosexual este mai degraba o imitatie decat o dorinta autentica. Sigur, de ce nu ar nutri si homosexualii dorinta de a creste o fiinta mica, de a-i transmite din experienta personala, etc? Aici sunt de acord ca tendinta instinctuala poate prima asupra sexualitatii perverse.
Insa dorinta homosexualilor de a fi identici, macar social, heterosexualilor, pune cred, problema invidiei lor profunde pe "normalitatea" heterosexuala, care implica institutia casatoriei, dreptul de mostenire, dreptul la continuitate prin copii, etc.
Eu nu cred ca un copil poate creste firesc cu parinti homosexuali, oricata iubire i-ar oferi acestia, din simplul motiv ca rolurile se confunda infiorator, iar copilul nu se poate identifica functional, ceea ce ii creaza dificultati in relatiile viitoare, sexuale si de cuplu. Ma intreb cine apara aici drepturile copilului? Poate ma insel, de ce nu?
Uite niste pareri clare.
Eu nu cred ca rolurile se confunda iar identificarile nu se bazeaza doar pe rolul sexual. In cuplurile gay rolurile sunt de multe ori bine transate, mult mai bine decat in cele hetero, din experienta mea.
Apoi, copilul nu traieste intr-o bula, el are acces si la oameni de alt sex, din afara familiei si iarasi, din exp mea cuplurile de gay sunt mai sociabile decat vechea formula familiala hetero traditionala unde prietenii vin duminica, cateva ore, la o cafea si strainii sunt periculosi, nu trebuie sa le deschizi usa, asa, fiindca's straini.
Prezicerile astea pe care le facem noi aici nu sunt de bun simt, e drept, singura observatie decenta e in analiza.
Nu inteleg deloc ipoteza invidiei! De unde presupunerea asta, ca "homosexualii sunt invidiosi"? De unde, de ce?
Si sa presupunem ca ar fi, ca orice om isi doreste ce are celalalt. Atunci e rau ca sunt?
@ T.Dora: Invidia este un subiect atat de dificil incat psihanaliza franceza il evita prin tot felul de rationalizari (ridicole, dupa mine).
Klein a inteles-o bine, atat de bine incat am banuit-o ca e nebuna. Numai ca teoria ei privitoare la invidie este atat de coerenta incat o minte nebuna n-ar fi putut-o concepe.
In ce priveste rolurile si identificarile, aici opiniile personale ocupa un spatiu mult prea mare pentru a trage o concluzie pertinenta. Avand in vedere "ascutimea" problemei, tind sa cred ca asemenea studii realizate de heterosexuali vor avea concluzii contrare celor realizate de homosexuali, pe aceasta tema, desigur.
Invidia? Nu e rau sa fii invidios atunci cand gasesti o solutie, eventual una care sa nu implice si pe altii in rezolvare. Dupa mine, e foarte clar ca homosexualii doresc o viata ca a celorlalti, iar sursa dorintei este invidia. Nu e rau sa fii invidios, e rau sa fii invidios fara speranta.
A, am inteles. Crezi ca homosexualii isi doresc o viata hetero dar n-o pot avea. Ca a "celorlalti". Pai de ce mai vorbim subtilitati psihanalitice pe aici cand stim noi de fapt ce vor ei :))
@ T. Dora: Daca ar vrea doar o viata hetero, ar fi hetero. Pare insa ca le vor pe amandoua, asa ca suntem de acord aici, nu-i deloc simplu.
Stiu unde bati, spre teoria freudiana a castrarii, homosexualii neaga castrarea. Teoria asta a fost criticata de Foucault fiindca articuleaza sexualitatea cu legea intr-un mod asemanator cu religia catolica (Bogdan, zic bine?)
Din cate stiu eu in psihanaliza actuala nu mai e acceptata.
Insa! Indiferent cum gandim psihicul si fortele psihice asta nu trebuie sa se transforme intr-o norma sociala, intr-o mica morala a ce e bine si ce e rau! E foarte importanta diferenta asta, diferenta intre gandirea critica si micile pareri despre una si alta impregnate de umori personale, fiindca sunt chiar fundamentul politicilor sociale. Cadem foarte usor intr-un mic fascism care devine un mare fascism si apoi un holocaust. Derapajele de genul asta sunt cele care il fac pe un regizor ca Herzog sa spuna ca psihanaliza e noua inchizitie. Un sistem care creeaza repere patologic/sanatos poate foarte usor cadea in asa ceva, depinde pe mana cui intra.
Spui foarte bine, T.Dora. Foucault critica psihanaliza pentru iti ofera un cadru binar pentru sexualitate, si pentru ca face parte dintr-un discurs care construieste o identitate (homosexual sau heterosexual).
Cred, totuşi, că persistă o confuzie între identitate sexuală / alegere de obiect / practică sexuală.
În discursul psihanalitic, este impropriu să se spună „identitate heterosexuală / homosexuală”.
Homosexualitatea / heterosexualitatea ţin, mai degrabă, de alegerile de obiect. Sigur că alegerea de obiect stă într-o relaţie oarecare cu identitatea (psiho-)sexuală. Dar nu se poate vorbi de o corelaţie strictă şi univocă între identitatea sexuală, alegerea de obiect, practica sexuală efectivă; cred că e posibilă orice combinaţie între cele trei, asta face varietatea indivizilor şi, de multe ori, farmecul omenirii.
Metapsiholgia psihanalitică vorbeşte despre poziţii psiho-sexuale, acestea variind (teoretic) în funcţie de stadiile evoluţiei psiho-sexuale, i.e. ale elaborării psihice a sexualităţii. Ele ar fi, tot teoretic, mai mult de două (cum nu aş putea să formulez mai bine şi mai succint, redau mai jos câteva pasaje din conferinţa lui Jacquelinne Schaeffer, « La différence des sexes dans le couple ou la co-création du masculin et du féminin », „Diferenţa dintre sexe în cuplu sau co-crearea masculinului şi femininului”. Întreaga conferinţă poate fi citită aici :
http://www.spp.asso.fr/Main/ConferencesEnLigne/Items/28.htm)
„ … Freud descrie dezvoltarea psihosexualităţii prin intermediul a trei cupluri: activ/pasiv, în stadiul anal; falic/castrat, în stadiul falic; şi, în sfârşit, masculin/feminin, la pubertate, în stadiul zis genital. Activ–pasiv desemnează un cuplu de opoziţii sau polarităţi, falic–castrat o funcţionare prin „totul sau nimic”, însă doar cuplul masculin–feminin desemnează o veritabilă diferenţă: diferenţa dintre sexe. (…)
După ce a formulat diferenţa dintre sexe, Freud, în 1937 [3] [„Analiză cu încheiere şi analiză nesfârşită”, n. mea]o repune în discuţie. Apare un la patrulea cuplu, bisexualitate / refuzul femininului [subl. autoarei], la cele două sexe [subl. mea].
Este interesant de remarcat că atât noul cuplu, cât şi fiecare din termenii acestui cuplu fac trimitere la negarea diferenţei dintre sexe:
• Pe de o parte, refuzul femininului este refuzul a ceea ce, în diferenţa dintre sexe, este cel mai dificil de încadrat, de inserat într-o logică anală sau falică. Un sex feminin invizibil, tainic, străin [étranger] şi purtător al tuturor fantasmelor periculoase. El e neliniştitor pentru bărbat întrucât trimite la imaginea unui sex castrat, care îl face să se teamă pentru propriul sex, dar, mai ales, pentru că deschiderea corpului feminin, căutarea sa de juisanţă sexuală şi capacitatea sa de a admite mari cantităţi de puseu libidinal constant sunt sursă de angoasă, atât pentru bărbat cât şi pentru femeie [subl. mea].
• Pe de altă parte, în aceeaşi măsură în care bisexualitatea psihică [subl. aut.] are un rol organizator la nivelul identificărilor, îndeosebi pentru identificările încrucişate din conflictul oedipian, tot pe atât fantasma de bisexualitate [subl. mea], cât şi bisexualitatea practicată [agie] constituie o apărare faţă de o elaborare a diferenţei dintre sexe la nivelul relaţiei sexuale genitale”.
Cred că pentru orice persoană, în diverse împrejurări ale vieţii şi conjuncturi relaţionale, oricare dintre situaţiile intrapsihice menţionate mai sus poate ocupa avanscena şi deveni eficientă psihic… inclusiv pentru analistul în şedinţă şi diverşii lui pacienţi.
Maria-Elena I.
Am citit un articol foarte promitator de curand, in care se vorbea despre cel mai nou hit in materie de muzica britanica. El vine de la talentata Lady Gaga, care s-ar parea ca a devenit centrul atentiei worldwide, prin faptul ca versurile pe care le canta, sunt (ACUM) intr-atat de semnificative, creative, puternice si de pline de mesaj, incat s-a creat o asa-zisa confuzie in randul opiniei publice manifestandu-se si in ea. De ce oare? Pentru ca…
E bine sa nu renuntam asa repede la ceea ce simtim ca este un proiect bun. Sa fim linistiti, sa nu mai fim confuzi, nu e o confuzie. Doar nu ne sperie o reminiscenta stinsa a vremurilor in care ea canta despre sentimente ce apartin de trecut. (Mai ales ca stie si ea ce greu a fost pana a depasit pragul "nebuniei" fara regrete). Un trecut sumbru, greu si deloc usor de "gestionat", e adevarat. De vina a fost fostul sau manager, recent asasinat de un sniper priceput. Sa-i fie tarana usoara.
In acelasi timp, acel trecut e ingropat, doliul e deja sfarsit pentru ea si pentru cei care o indragesc. Asta se vede si cu siguranta, se va vedea si mai mult de-acum incolo, insa e foarte ( FOARTE!!!) important sa stim sau mai bine zis sa invatam sa avem incredere ( sa facem acel leap of faith, primul pas dintre purgatoriu si…"paradis" 🙂 )
Cineva imi zicea de curand, ca Dante scria despre 7 niveluri ale Iadului si ca as putea sa cred ca se poate merge si mai departe de atat. Din nou, e vorba de incredere, asa ca limita umanului inca nu se poate trasa cu certitudine. Mai degraba pot lasa deschisa aceasta intrebare, pentru ca in timp, in ritmul meu, sa descopar esenta faina ce se ascunde in liricele sale. Niciodata nu e prea tarziu sau prea mult (bineinteles, vorbesc de prea mult bine 🙂 )
In ceea ce o priveste pe Lady Gaga, atunci cand a inceput sa cante, versurile ei nu erau in tocmai la moda cu muzica produsa in UK (nu pentru ca nu scria la fel de bine, doar perspectiva era una eronata), fapt ce a facut-o sa exploreze acest domeniu in amanunt ( da, perfectiunea e una din calitatile ei majore si probabil ca acesta a fost unul din motivele pentru care a considerat retragerea temporara de pe piata muzicala drept o solutie, cat si prilej de concepere si “asamblare” a noului sau album, care sa fie in top) pentru a intelege de ce nu era iubita si acceptata asa cum isi dorea ea cu adevarat. Asa ca, dupa zile, saptamani, luni (aproape 1 an, ceea ce pana la urma nu e atat de mult, avand in vedere circumstantele) de munca intensa, ea a reusit sa atinga cote maxime de functionare ca o artista desavarsita . Noul mediu in care a creat, i-a acordat libertatea de exprimare asa cum simtea ea, facand-o sa se simta sigura pe ea si pe talentul ei din ce in ce mai mult.
Asa ca, in concluzie, fara sa mai adaug prea multe idei care se subinteleg deja, am sa prezint ultimul sau hit. Acesta se numeste ( sugestiv as putea spune) : “Marry the night”. N-am sa intru in detalii teoretice, pentru ca deja au fost acoperite de ceea ce am scris mai sus, ci am sa adaug decat urmatoarea idee : Versurile sunt de o importanta colosala, la fel ca si ritmul piesei, alert, iar vocea ei e perfecta pentru tipul de muzica ce se creeaza, facand intregul concept unul omogen, bine structurat, expansiv. As putea compara intreaga creatie cu o motocicleta foarte puternica. 1000 cm ³. Adica…centimetri cubi. Adica…la puterea a treia. Adica, de exemplu… un YZF.
Totul e pregatit. Trebuie doar sa spun da… DA? Urmeaza mixurile, mai rapide, mai intense, mai lente, mai complexe. Asa cum voi vrea. Uite si-o rima, asa, ca de inceput de creatie 🙂
Semnatura…e aceeasi.
Iar acel da, e clar ca-i spus clar si constient in comentariul de mai devreme. (Asta ca sa nu mai fiu confuza din nou).
Tot eu.
Încântătoare şi, pesemne, destul de contagioasă exuberanţa argumentaţiei dvs., dragă aceeaşi-tot eu!
Subscriu la ideea că limita umanului nu se poate trasa cu certitudine şi mai degrabă poate fi lasată deschisă această întrebare.
Cred că ceva de acest fel spune – între altele – şi dl Vianu, chiar dacă în alţi termeni şi cu alte accente, nu la fel de exuberante.
Maria-Elena Ionescu
Asa este, doamna Maria-Elena Ionescu. Timingul este primordial in a da viata altor ramificatii ale aceleiasi ideologii, nu-i asa? 🙂 – and that was just a rhethorical question –
In alta ordine de idei, da, ati inteles cele spuse de dl Vianu, insa cel mai probabil, ati luat doar partea care va trezeste interesul in momentul actual, neimplicandu-va in ceea ce nu tinea de dvs.
ps. Aveti un nume foarte fain. Complet, as adauga.
Aceeasi
Nu vreau sa polarizez discutia, desi tendinta vad ca asta este. In toata povestea asta pe mine ma intereseaza copilul. Atat. Pentru el merita sa ne gandim si sa incercam sa gasim o solutie.
Pai si pe mine. De asta ajungem la discutiile astea :)). E greu de stabilit care e "binele".
Mersi Bogdan. Mi-e dor de niste discutii foucauldiene;). Intr-un fel ce zice Foucault e preluat de Gender Studies acum, sigur, nu la fel, dar apropos de impartirea pe genuri, rolurile de gen etc
problema copiilor homosexualilor a fost rezolvata prin casatoriile heterosexuale
Draga johnalc, nu-i chiar asa. Nu ne hazardam in afirmatii. Totusi.
"Problema" acestor copii, este ca au nevoie de prezenta ambilor parinti din cuplul homosexual (parinti care au o educatie aparte, la standarde foarte (FOARTE!!!) inalte si care asteapta acelasi lucru din partea copiilor, lucru extrem de bun, insa pe de alta parte, cauzator de stres pentru cei mici, intrucat dorinta copiilor, este sa fie ca ei, sa invete de la ei si sa isi faca parintii fericiti constant).
E mult mai greu pentru cei mici sa creasca si sa se obisnuiasca cu ideea unei identificari UNICE, atunci cand au parte de momentele nefericite, pe care nu le inteleg intocmai cum e indicat, avand aproape doar pe unul dintre parinti (care e vital, insa care nu ii poate oferi pe deplin toate posibilitatile de explorare a acestei identificari), si atunci, e absolut firesc sa se simta uneori confuzi, atunci cand vine vorba de CELALALT. Mai ales cand stim ca cei mici venisera dintr-un mediu nu tocmai propice.
Absenta celuilalt a fost indeajuns simtita, si desi pana acum a fost o solutie, faptul ca acesti copii ar avea parte de ambii parinti, inseamna totul pentru procesul invatarii.
Mai degraba, problema copiilor, reprezinta lipsa de comunicare, de experienta tandru/senzuala cu mediul in care acestia isi doresc sa creasca.
E adevarat, ca fiind inca in perioada in care se acomodeaza cu noua familie, se intampla sa interpreteze uneori eronat, insa NU inseamna ca nu sunt capabili, sa ca efectiv nu stiu ce se petrece.
Daca exista comunicare fluenta si CONSTANTA din partea ambilor parinti, si nu doar a unuia, copiilor le-ar fi mult mai simplu sa se repozitioneze in centru, atunci cand -si daca- se isca posibilitatea unei alte interpretari, total nesantoase.
Intelegerea de catre copii, a simbolismului lexicului (chiar si in situatiile mai putin placute pentru ei si pentru parinti), face ca tranzitia celor mici catre centru, sa fie facuta constient, si nu doar pentru ca "trebuie".
Pesimismul concluziei de mai sus, este total nefondat ca si ideologie generala, si poate fi valabil DOAR intr-o situatie de confuzie momentala.
Copii sunt definiti de parintii lor, si pot tolera frustrarea unei neadecvari, a unei greseli, dar totdata sunt constienti de greselile lor si le accepta, le retin si le reformuleaza intr-un stil de viata adecvat standardelor parintilor.
Asa ca, n-as avea de ce sa merg intr-atat de departe incat sa trag concluzii drastice in privinta copiilor. In fond si la urma urmei, cei mici invata constant. Mai bine am lua aceasta experienta ca pe o lectie invatata corect de catre copii, si nu ca pe un minus. Orice experienta este constructiva, daca stii cum si ce sa iei din ea.
Hai sa lasam copii sa invete de la noi asa cum pot, si sa nu ii mai schilodim pentru orice greseala. Este vital sa le oferim posibilitatea unei expansivitati a procesului invatarii.
Pana la urma, cu totii am invatat odata (sa nu uitam asta). Copii acestia, au ales ca scop al vietii lor, sa isi iubeasca neconditionat (limitless) parintii, pentru ca le sunt recunoscatori pentru truda si investitia enorma pe care le-au oferit-o. Iubirea pentru parinti, este cel mai frumos dar pe care l-au putut primi vreodata de la ei si constientizarea acestui lucru, schimba enorm totul, iar frumusetea lor, a copiilor, nu e decat o oglindire a ceea ce ei, parintii au construit cu greu, dar cel mai important, cu o infinita dedicare.
Asa ca…draga johnalc, renuntarea nu e o solutie, iar copii incapatanati, au invatat de la parintii lor faini, ca mai degraba invata de la ei, decat sa se supere si sa plece.
Problema copiilor homosexualilor, este ca il vor si pe celalalt langa ei, nu doar pe unul.
Copiii, au invatat sa le ceara iertare parintilor (mai ales absentei), pentru tot raul pricinuit, si au mai invatat sa respecte si sa aprecieze tot efortul lor…
____________
Copii
Si ca adaugare, la fel cum copiii invata constant de la parintii lor (de multe ori drastici, e foarte adevarat), asa si parinti o fac la randul lor de la copii, evident. Parintii invata si mai mult de la copii. Copiii, au imensa capacitate de-a le arata celor mari cand si ce gresesc…
A il vrea si pe celalalt parinte- nu doar pe unul – se refera la ideea de homosexualitate si nu heterosexualitate-, nicidecum altfel.
Gratitudinea parintilor pentru copii e de asemenea un factor foarte important pentru copii, si ei stiu asta foarte bine.
Greselile parintilor si ale copiilor, sunt prilej pentru dezvoltare a intregii familii.
Dorinta de iertare si linistea cautata, nu-i doar a copiilor, ci mai degraba, e o portavoce pentru simtamintele parintilor…
Poate nu a fost destul de clara argumentatia de mai devreme.