Isabelle Huppert (Hannah) şi Anamaria Vartolomei (Violetta)

Nimic mai graţios ca o fetiţă prepuberă, dar să o fotografiezi înseamnă deja să o pângăreşti. Cel puţin aceasta este, de douăzeci de ani, regula absolută. Cât de îndepărtată pare epoca în care Gabriel Matzneff era aclamat pentru Les Moins de Seize Ans şi în care îl puteam apăra pe Tony Duvert în coloanele lui Monde. Tema copilăriei era atunci prezentă la toate expoziţiile, iar Irina Ionesco, ca şi Jock Sturges, David Hamilton, Annelies Strba sau Graham Ovenden nu suferiseră încă de mânia justiţiei. Toţi îşi amintesc fotografia lui Brooke Shields la zece ani, machiată ca o adultă şi pozând goală într-o cadă, cu corpul strălucitor. Această fotografie realizată de Gary Cross apărea în iulie 1978 în Photo Magazine, servind la promovarea filmului Pretty Baby de Louis Malle.

Azi chiar şi delicioasele ecranizări după Lewis Carroll provoacă disconfort: portretizarea micuţei Alice Liddell ca cerşetoare ar demonstra caracterul lui pervers şi imoral. Şi apoi de ce şi-ar fi distrus el către sfârşitul vieţii, fără nici o explicaţie, o parte din fotografii, şi de ce ar fi suprimat pagini din jurnalul său, dacă nu pentru că era vinovat? Mai mult ca sigur, pentru că imortalizase în fotografii indecente copii inocenţi…

Că o mamă – da, aţi citit bine, o „mmamă” – îşi aruncă în groapa cu lei micuţa prinţesă, lăsând-o în seama voyeurilor şi a prădătorilor, iată ceva care depăşeşte însă puterea de înţelegere. Şi totuşi asta au făcut Irina Ionesco şi Annelies Strba, pentru a le aminti doar pe ele, în anii ’60. Recunosc că am simţit o oarecare plăcere privind aceste fotografii ale Irinei Ionesco, de un kitsch voluntar asumat şi de o morbiditate înviorătoare, chiar dacă prefer austeritatea puritană a clişeelor lui Jock Sturges, care îmi amintesc de statuia unei fetiţe goale din inima oraşului lui Calvin*. 

Dar ce simt tinerele modele care sunt astfel expuse de propria lor mamă, trădate în încrederea pe care i-au acordat-o, metamorfozate în mici madone ale viciului? Iată subiectul filmului: My Little Princess de Eva Ionesco, care îşi reglează astfel conturile cu târfa de genitoare, întruchipată aici nu fără exagerări de Isabelle Huppert.

Între boemia fără griji a mamei şi isteria vindicativă a fiicei încă o preferăm pe mamă. Să o omagiem cu toate acestea pe Anamaria Vartolomei, tânăra actriţă ezitantă înaintea delirurilor erotice şi estetice care i se impun. Fără îndoială, peste vreo douăzeci de ani ea însăşi va dori să denunţe procedeele perfide pe care le-a utilizat regizoarea pentru a denunţa ce a pătimit. Istoriile fetiţelor abuzate, o ştim încă de la Freud, sunt din păcate dintre cele mai banale şi totodată cele pe care publicul le iubeşte cel mai mult. Precum My Little Princess, ele lasă cu toate acestea un gust amar în après-coup.

* Geneva, supranumită „oraşul lui Calvin” sau „Roma protestantă” (n. trad.).