Friedrich Nietzsche nu s-a întâlnit niciodata cu Josef Breuer, iar psihoterapia nu a aparut ca rezultat al întâlnirii lor. Însa este foarte adevarat ca cei doi s-ar fi putut întâlni cu usurinta, mai ales daca avem în vedere ca premisele au existat: suferinta profunda – atât fizica, cât si psihica – pe care a trait-o Nietzsche si care l-a determinat sa consulte medici renumiti ai Europei, în speranta ca se va vindeca cel putin de migrenele care îl chinuiau, faima crescândă a lui Breuer, maestrul lui Freud si unul dintre cei mai apreciati doctori din Viena, precum si amanuntul confirmat de biografii lui Nietzsche ca unii dintre apropiatii acestuia (Siegfried Lipiner si Heinrich Köstelitz) intentionau sa-l determine pe filosof sa accepte tratamentul lui Breuer si sa se interneze chiar, pentru un timp, pentru a putea ramâne sub supravegherea acestuia.

Dar, cum

istoria este o fictiune care s-a întâmplat, în timp ce fictiunea este o istorie care ar fi putut sa se întâmple, 

dupa cum spunea André Gide, chiar daca întâlnirea reala dintre filosoful ale carui idei au marcat întreaga civilizatie a Europei moderne si unul dintre întemeietorii psihoterapiei nu a avut loc, nu e deloc imposibil sa ne imaginam cum s-ar fi putut desfasura ea. De aici porneste Irvin D. Yalom în romanul sau intitulat Plânsul lui Nietzsche (When Nietzsche Wept), publicat în Statele Unite în anul 1992. Primita cu entuziasm de publicul cititor si de critica, recompensata rapid cu mai multe distinctii literare, cartea aceasta (un debut literar!), combinând de la început si pâna la sfârsit datele realitatii cu cele ale imaginatiei si beneficiind de vastele cunostinte ale autorului ei în domeniul medicinei si mai ales al psihiatriei (caci nu trebuie sa uitam ca Irvin D. Yalom este un reputat psihoterapeut si profesor de psihiatrie la Stanford University) aduce alaturi, ca într-un veritabil joc de puzzle – excelent organizat! – o serie de figuri celebre care au marcat ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, în Viena si nu numai. Astfel, alaturi de cei doi protagonisti apar sau sunt pomeniti – prin intermediul scrisorilor, multe dintre ele autentice, ori al amintirilor – Lou Andreas-Salomé, Mathilde Breuer, Richard Wagner, Gustav Mahler, Hugo Wolf, Sigmund Freud sau Bertha Pappenheim, pentru a aminti, aici, doar cele mai importante nume.

În egala masura, trebuie sa recunoastem ca Yalom se dovedeste a fi si un excelent biograf al epocii fin-de-siècle în ansamblul ei si un subtil istoric al ideilor, desfasurând o vasta cercetare a documentelor perioadei respective si întelegând din interior, prin vocatie si formatie – apoi interpretând atent – procesul adesea anevoios al impunerii psihoterapiei în practica medicala a vremii. În plus, autorul reuseste sa includa în text numeroase dintre ideile filosofice ale lui Nietzsche, dar si sa prezinte, fara a face vreodata parada de un vocabular excesiv tehnicizat sau specializat, multe din orientarile care au marcat medicina vieneza, precum si evolutia stiintifica a lui Breuer sau Freud. Pretextul narativ – si, de altfel, pretextul întâlnirii celor doi protagonisti – este dorinta frumoasei, impetuoasei si irezistibilei Lou Salomé de a-l ajuta pe Nietzsche sa depaseasca grava criza de disperare în care acesta se gasea, în mare masura si din cauza încheierii scurtei, dar pasionalei legaturi pe care cei doi au avut-o la începutul anului 1882, tânara fiindu-i prezentata lui Nietzsche de Paul Rée. Iar la finele aceluiasi an Lou decide sa-l caute ea însasi pe doctorul Breuer si sa-i propuna sa-l vindece pe Nietzsche, fara, însa, ca acesta sa stie. Mai exact, sa-i trateze, formal, doar suferinta fizica, însa sa-i vindece disperarea si sa-l îndeparteze de gândul sinuciderii. Aparent, unul dintre cei mai de succes medici vienezi, Josef Breuer accepta excentrica propunere nu doar pentru ca Lou reuseste sa-l domine înca de la prima întâlnire – pe care, de altfel, ea însasi o fixeaza, la Venetia, unde doctorul se afla în vacanta, fara a-l consulta în prealabil – ci si pentru ca, desi nu a auzit pâna atunci de filosoful despre care interlocutoarea sa sustine ca va schimba gândirea Europei, îl fascineaza ideea acestui complicat joc. Însa se gândeste deopotriva ca, în acest fel, acceptând o noua provocare, va putea sa depaseasca el însusi criza pe care o traieste si pe care o cunosc doar apropiatii sai. Caci, dincolo de succesul si faima care-l înconjoara, doctorul Breuer, desi casatorit cu Mathilde si având cinci copii, se simte din ce în ce mai însingurat si mai nefericit în casnicie, neputând sa o uite pe frumoasa Bertha Pappenheim, o fosta pacienta pe care trebuise sa o încredinteze altui medic dupa ce iluzoria sarcina a acesteia provocase un scandal urias în casa Breuer. Cunoscuta în studiile de specialitate drept Anna O., analizata, în calitate de caz aparte si în tratatul lui Breuer si Freud intitulat Studii asupra isteriei, carte care avea sa declanseze, mai târziu, revolutia psihanalitica, Bertha îl cucerise pe Breuer prin inocenta ei provocatoare, printr-o mai mult sau mai putin reala capacitate de a se apara si mai cu seama prin promisiunea de a-l astepta mereu pe el, singurul barbat din viata ei.

Prin urmare, medicul si pacientul se vor întâlni, iar daca Nietzsche renuntase deja la scurta sa cariera universitara de la Basel si suferea din cauza atitudinii indiferente pe care contemporanii o manifestau fata de cele doua carti pe care le publicase, Breuer se afla în incapacitatea de a depasi criza mariajului sau, dar si de a întelege pâna la capat ce-si doreste cu adevarat. Însa prima consultatie nu are rezultatele scontate, Nietzsche decide chiar sa renunte la serviciile acestui nou doctor, la fel cum renuntase si la ale altor medici celebri. Numai ca, la scurta vreme, din cauza unei crize de migrena, filosoful îi cere din nou ajutorul lui Breuer, astfel încât, acesta, încurajat si de sugestiile lui Freud, decide sa-i propuna pacientului sau un inedit schimb de roluri – si, deopotriva, de puteri tamaduitoare: astfel, Nietzsche ar urma sa-l ajute pe propriul sau doctor sa-si rezolve problemele emotionale, în vreme ce acesta s-ar ocupa de durerile fizice ale pacientului. La început un simplu joc, menit a-l face pe Nietzsche sa se destinda si sa accepte terapia prin dialog, acest neasteptat schimb de roluri va avea, însa, darul de a-l face pe Breuer sa-si descopere si, chiar mai mult decât atât, sa-si înteleaga propria nevoie de ajutor, legatura dintre cei doi ajungând sa functioneze într-adevar terapeutic. Misterul psihoterapiei este perfect surprins în romanul lui Yalom si e înteles drept modalitatea privilegiata de a ajunge la o întelegere deplina a existentei umane si a marilor adevaruri ale acesteia. Iar ambii protagonisti se vindeca – atât cât este posibil – mai cu seama odata ce descopera valentele spatiului sacru al dialogului si semnificatiile profunde ale apropierii între doua spirite superioare. În fond, privindu-se fiecare în oglinda reprezentata de celalalt, dar întelegând si cum trebuie sa procedeze pentru a se oglindi cu adevarat si în oglinda sufletelor celor pe care îi au alaturi zi de zi, Nietzsche si Breuer ating pragul celei mai profunde cunoasteri de sine, se elibereaza unul pe celalalt si fiecare pe sine de dureroasele obsesii legate de intangibilele si capricioasele femei din viata lor si îsi dau seama de sensul si de valoarea existentei tangibile si de importanta trairii întâmplarilor de fiecare zi drept veritabile bucurii, chiar daca drumul pâna la aceasta viziune globala este punctat si de durere – si, desigur, de plânsul lui Nietzsche. Rezultatul va fi, din punctul de vedere al autorului, evidentierea principului nietzschean Amor fati, dar fara discursivitatea si atitudinea superior-intelectuala a unei prelegeri academice.

Iar daca, pe alocuri, romanul lui Irvin D. Yalom da senzatia unei structuri narative foarte bine puse la punct, desprinsa parca din traditia prozei de actiune, nu putem uita nici excelentele si subtilele pagini dedicate dialogului personajelor si, de asemenea, fragmentele foarte bine realizate menite a prinde atmosfera specifica a Vienei acelor ani, ca si aerul sau inconfundabil, un loc aparte ocupând descrierile locuintei si ale cabinetului lui Breuer. Scriitorul reuseste, astfel, sa creeze o adevarata realitate alternativa, având numeroase date ce tin de istoria reala, dar si sa demonstreze viabilitatea deplina a demersului sau literar, întemeiat pe convingerea autorului ca psihoterapia ar fi putut aparea, de ce nu, si în circumstantele pe care le prezinta el însusi, în aceasta carte. Desigur, Yalom are în vedere, în acest sens, si legatura despre care s-a discutat nu o data, între psihanaliza aflata, în 1882, la început de drum, scrierile lui Nietzsche si influenta pe care au avut-o asupra acestuia operele predecesorilor sai. În plus, în Plânsul lui Nietzsche, Yalom a încercat sa evalueze atitudinea si ideile lui Nietzsche cu privire la pragul de sus al suferintei si al disperarii omenesti. Iar daca acest lucru a mai fost facut si de catre alti autori, în alte ocazii, meritul acestui roman este de a sti sa priveasca totul prin prisma sistemului teoretic fundamentat de Josef Breuer. Caci, daca în Europa anului 1882 începuse sa bântuie spectrul nihilismului, medicina traditionala nu mai facea fata formelor diverse pe care le lua disperarea, iar misticismul religios era de si mai putin folos, devenea clar pentru toata lumea ca este necesara o noua metoda de tratament pentru starile depresive. Iar daca acest cadru general tinde sa para usor distopic, Irvin D. Yalom stie cum sa ofere cititorului necesara contrapondere, prin intermediul descrierii spatiului cu adevarat protector pe care dialogurile dintre Nietzsche si Breuer îl construiesc în jurul celor doi si a modului cum acesta îi ajuta, pe fiecare în parte, sa se perceapa nu numai în calitate de gânditori, de intelectuali, ci si – mai ales – de oameni obisnuiti, capabili sa ofere caldura umana, sa primeasca si sa se bucure de prietenie.

Articol preluat cu acordul revistei Cultura
Foto: Josef Breuer (Ben Cross) şi Friedrich Nietzsche (Armand Assante) în filmul When Nietzsche Wept (r. Pinchas Perry, 2007)