Despre „Poison” cu mult (prea mult) context

De cateva zile sunt cumva trist. Acum cateva zile stateam de vorba cu o colega care preda politica americana si care imi spunea ca nu stie ce se intampla cu subiectul „casatoriei gay” in stiri, ca devenise proeminent. Mai intai vicepresedintele, Biden, si dupa asta ministrul educatiei, Duncan, facusera declaratii ca sustin „casatoria gay”. Ea se gandise ca asta se intampla pentru ca se discuta un amendament in Carolina de Nord sa se interzica casatoria gay si ca administratia Obama facea presiuni nationale sa nu se adopte amendamentul. Eu speculam ca exista o incercare de strategie comuna pentru alegerile din noiembrie ca democratii sa se fixeze pe subiectul asta (mai ales ca in sondaje s-a produs o schimbare masiva de perceptie in ultimii douazeci de ani). In anii ’90, subiectul sexualitatilor alternative era aproape ciumat pentru ca era asociat cu SIDA si cu ideile republicanilor ca familia dispare pentru ca o distrug homosexualii. Astazi mai mult de jumatate din americani sustin casatoria gay. La doua zile dupa discutie, mare tam tam in New York Times ca presedintele Obama s-a decis sa sustina public „casatoria gay”. Evident, m-am bucurat pentru ca democratii sustin o cauza progresista, dar m-am intristat sa vad cat de usor este influentata presa americana de puterea executiva. Daca in timpul lui George W. Bush se publicau articole intregi in New York Times care erau inaintate de la Casa Alba si care sustineau ca Sadam este un tip extrem de periculos, astazi ma uitam pe efortul similar de influenta venit de la administratia Obama. Ma intristam sa citesc povestile despre curajul eroic al presedintelui care s-a hotarat sa sustina o idee controversata. Ma intristam sa citesc despre istoria care prezinta evenimentul asta ca un act spontan, de constiinta a presedintelui. In conditiile in care tot ce vine de la Casa Alba este extrem de prelucrat in termeni de agenda publica, ideea ca asta a fost un eveniment care nu face parte dintr-o strategie mai ampla mi se pare usor naiva.

Dar cred ca ce mi se pare mai trist este ideea dupa care casatoria gay este ultima bariera pe care stangistii americani o dau la o parte. Mie mi se par extrem de importante drepturile legale ale persoanelor cu practici sexuale diferite, non-normative. Dreptul la casatorie inseamna ca partenerul / partenera poate sa beneficieze de drepturi importante cum ar fi drepturi financiare, taxe mai mici, drept de vizita la spital si alte drepturi foarte importante pentru un cuplu. Dreptul la casatorie este nu numai important pentru castigurile legale, cat si pentru cele sociale, pentru ca inseamna mai putina violenta, discriminare si ura. Eu am un bumpersticker pe masina care spune „voteaza gay marriage”. Dar ce mi se pare foarte trist este cum ideea de casatorie a devenit subiectul cel mai important politic pentru miscarile de eliberare sexuala. Gay marriage a confiscat ca tinta politica grupurile care protejeaza sexualitatile alternative. Mi se pare usor straniu sa vad cum o institutie care a fost atacata pe buna dreptate pentru inegalitate devine slogan de stanga progresista. Institutia casatoriei a fost criticata mult timp pentru ca impunea norme diferite pentru femei si barbati, ca era definita de practici religioase inegale (de pilda, juramintele in fata preotilor) si de faptul ca organizeaza sexualitatea umana dupa un model stramt. Casatoria legitimeaza ideea ca sexualitatea unui om trebuie sa fie monogama si ca trebuie sa se practice cu un singur partener cat timp se mentine acordul intre cei doi. Casatoria nu este numai un contract legal, dar e si unul de fidelitate sexuala fata de un singur partener. Casatoria impune un aranjament de multe ori ingust, care vine cu un bagaj serios de idei legate de obligatii sexuale. Dar mai important este ca limiteaza campul posibilitatilor de imaginatie relationala si le ofera un tipar care este monopolist.

Acum, ganditorii de stanga si-au imaginat de multe ori posibilitati de experimentare sociala cu baza sexuala. In secolul al XIX-lea, comunitati de tip falanster gandite de Fourier, Owen si altii au incercat moduri diferite de convietuire. In acelasi secol, in Statele Unite, diferiti avocati ai „dragostei libere” au imaginat mici comune care sa regandeasca normele de viata sexuala. In anii ’70, provocarile la ideea de casatorie au venit in principal de la hippies si de la cei din comunitatile gay. Ei incercau sa isi imagineze moduri diferite de relationare, iar multe dintre experimente, ca orice experiment, au esuat. Dar impulsul de re-imaginare, ideea utopica de experiment este inca provocatoare si sugereaza faptul ca oamenii nu trebuie sa isi gandeasca viata neaparat dupa ce s-a facut, cat pot sa fie creativi in imaginarea unor noi forme politice de viata. Accentul insa pus pe dreptul la casatorie a eliminat cumva ideea de inovatie din campul alternativelor de viata sexuala. Si desi in Statele Unite activistii LGBT au facut o campanie extraordinara pentru gay marriage, ei un oferit un model de multe ori prea alb, prea curat al „alternativului sexual” ca raspuns la homosexualul ciumat al propagandei republicanilor. Ideea de casatorie a normalizat, a facut benigne formele de sexualitate alternative. De fapt, perversul a fost aproape eliminat ca o categorie de inteles sexualitatea. Tin minte ca asta s-a intamplat si in primele marsuri „pentru diversitate”, LGBT, din Bucuresti. Cred ca eram la al doilea mars, in 2006, cand Accept-ul era suparat pentru ca presa romanesca ii fotografia pe dragqueen-ii prezenti si mai putin pe membrii care trebuiau sa arate normal din Accept. Dragqueen-ii reprezentau ceea ce cei care conduceau Accept Bucuresti considerau din motive de publicitate ca era prea ciudat, prea pervers pentru a sustine cauza progresista.

Si pentru ca am fost trist, m-am gandit sa vad un film. Am vrut sa ma intorc la un timp cand posibilitatile experimentului erau mai clar articulate. M-am hotarat sa vad un film care a devenit cult pentru ce se numeste acum noul cinematograf queer. New Queer Cinema a fost o miscare de independenti la inceputul anilor ’90 care vroia sa spuna „nu” unor pozitii ideologice opuse. Daca in filmul mainstream de Hollywood homosexualul de obicei se sinucidea si era deprimat, cand era mentionat subtil, dupa anii ’90 el a devenit un fel de cavaler impecabil, fara pata, ca Tom Hanks in Philadephia. In opozitie cu un model fie homofob, fie extravagant de nobil in reprezentarea sexualitatii alternative, directori queer cum sunt Todd Haynes au ales sa spuna o alta poveste despre sexualitate, in care sexualitatea e legata de violenta, de rusine, de ostilitate.  

Poison este un film care spune trei povesti in trei moduri diferite. Nu este Rashomon, pentru ca povestile nu se refera la acelasi incident, dar este un film care zice o poveste ca un documentar de anii ’70, alta ca o poveste de anii ‘50 in stil Hollywood, si a treia care este filmata cu o imagine de film de autor european. Ce le leaga pe cele trei povesti este tocmai ideea de abject, de rusinos, care este miezul comun a firelor narative. In prima poveste, un om de stiinta descopera secretul instinctului sexual si devine din greseala un monstru, pentru ca isi bea propriul ser. In a doua, doi puscariasi au o legatura sexuala (unul de fapt il violeaza pe al doilea) care trimite la amintiri mai vechi de umilinta. Iar in a treia este reconstruita istoria unei crime comise de un fiu, care si-a impuscat tatal. Rusinea personajelor, fie el om de stiinta, copil sau puscarias se suprapune sau deriva dintr-un incident sexual.

Scena care mi-a placut mie mult este de fapt o suprapunere de trei secvente. Haynes amesteca intr-un cocteil queer teme freudiene cu Jean Genet. In prima secventa ni se explica de ce copilul si-a impuscat tatal. Mai intai, copilul isi vede mama in pat cu un amant. Dupa asta, el este pedepsit cu cureaua de catre tata. (Haynes trimite aici la textul lui Freud „Un copil a fost batut”). Mama, care povesteste incidentul, ne spune ca privirea pustiului care i-a surprins pe parinti este aceiasi cu privirea pe care a avut-o cand a fost batut cu cureaua. In privire exista un amestec greu de decis intre placere si ostilitate. Legatura intre sex si violenta este facuta direct de catre regizor, prin mirarea mamei ca pustiul arata la fel fie batut, fie cand isi priveste mama intr-in act sexual. In scena din Poison, sexul heterosexual este construit ca o forma de violenta, placere si sadism. De la cele doua scene legate de sex si ostilitate se trece la un contact sexual dintre cei doi puscariasi. Contactul sexual este foarte violent, dar si sexy, filmat aproape ca o interactiune intre doi oameni care se urasc. Cele trei scene se leaga intre ele prin componenta de ostilitate, care declanseaza interesul sexual. Haynes de fapt contrazice o intreaga istorie cinematografica a sexualitatii, care separa cele doua tipuri de sex, hetero si gay. Practicile sexuale aproape ca se suprapun in Poison, pentru ca ambele sunt inerent legate de violenta si ostilitate.

Poison este un film care reprezinta cel mai bun argument ca utopia de stanga nu se sfarseste in casatoria gay. El ne arata ca sexul e legat de ostilitate si violenta, iar incercarile de a-l imblanzi nu fac decat sa ii re-energizeze componenta agresiva. Discursurile care fac sexul imaculat sau cele care il arunca in fantasma unui sex dezbracat complet de violenta nu produc decat o schema rigida, falsa, a sexualitatii noastre.

*