În Elveţia, sinuciderile asistate au ajuns să reprezinte între un sfert şi o cincime din totalul numărului de sinucideri. Împreună cu Belgia şi Olanda, Elveţia este una dintre ţările în care ajutorul la sinucidere este legal, în anumite condiţii. Actul de-a oferi o otravă celor atinşi de o boală ireversibilă care provoacă suferinţe insuportabile poate fi considerat un progres, dacă ne situăm în afara considerentelor religioase (nu a oricăror considerente, ci a unei doctrine precise care postulează că nu suntem proprietarii vieţii noastre).

Nu insist aici asupra amănuntelor „tehnice”. Asistenţa la sinucidere cunoaşte o singură concurenţă serioasă, îngrijirile paliative, adică acel tip de asistenţă medicală care ţinteşte către îngrijiri cât mai adecvate, permiţând un sfârşit de viaţă cu cât mai puţină suferinţă, dar fără o intervenţie activă în oprirea vieţii. În fapt, cele două metode nu sunt chiar atât de opuse pe cât par, de vreme ce cei care practică îngrijirile paliative administrează bolnavilor cu dureri mari doze de morfină care, adesea, grăbesc sfârşitul.

Aspectul asupra căruia mă opresc este acela că sinuciderea „naturală” (buna şi vechea sinucidere din toate vremurile) este o moarte teribilă, o moarte care se petrece deseori în condiţii sălbatice şi, mai ales, într-o singurătate cumplită. Dacă este adevărat că „fiecare moare singur”, trebuie totuşi să acceptăm că există singurătăţi mai adânci decât altele. În timp ce sinuciderea asistată se petrece prin definiţie, în prezenţa altor oameni care, se presupune, au formaţia necesară. Nu este mai puţin adevărat că trebuie să existe o limitare a cazuisticii. Actualmente, ea este precizată. Nu este justificată decât asistenţa în cazurile cu dureri cronice foarte mari, dizabilităţile neurologice cu invalidităţi masive, demenţele incipiente care nu prezintă încă o lipsă de discernământ (consimţământul explicit fiind o condiţie prealabilă). Alte boli psihice, precum depresia, nu ar trebui să fie pe lista de cazuri (dar există excepţii, la unele organizaţii de asistenţă la sinucidere).

Problema este că, în timp, toleranţa la suferinţă ar putea deveni din ce în ce mai mică, ajungându-se la situaţii care să admită ajutorul la sinucidere pentru inşi cu suferinţe din ce în ce mai puţin importante, dureri din ce în ce mai mici, dizabilităţi din ce în ce mai puţin handicapante. Să recitim Brave New World a lui Aldous Huxley, care prevede o lume în care sinuciderea devine modalitatea comună pentru a ieşi din viaţă. Aici trebuie să intervină dezbaterea etică. Pe de altă parte, iubirea de viaţă este atât de mare la cei mai mulţi oameni, încât, exceptând o evoluţie imprevizibilă, semenii noştri vor prefera, în majoritatea lor, viaţa până la capăt, în orice condiţii.