Nevroză balcanică este titlul ultimei cărţi a profesorului V. D. Zamfirescu, reunind mai multe scurte eseuri şi texte ale unor conferinţe din ultimii ani. Vineri, 18 mai, a avut loc prezentarea volumului. Între altele, V. D. Zamfirescu oferă o primă schiţă, de natură psihanalitică, a ethosului românesc. Românul se distinge, spune Zamfirescu, printr-o specială fragilitate narcisică, deseori tradusă în faimoasa „ruşine de a fi român”. Cum remarca H.-R. Patapievici la respectiva lansare, românul revine insistent, obsesiv, la întrebarea cine suntem?

Şi în această interogaţie se întrevede fragilitatea lui Narcis care se întreabă dacă obrazul din apa iazului îl reflectă cu adevărat pe el. Totuşi istoria noastră este, cel puţin până curând, o success story, pornind de la comunităţile pastorale, fără cultură proprie, cu o limbă care era o lingua franca a spaţiului carpato-balcanic, la entităţi statele din ce în ce mai complexe, până la România Mare de după primul război mondial. De ce această teamă continuă că nu existăm, această selbsthass (ură de sine) atât de des manifestă?

Fericit cel ce poate cunoaşte cauzele lucrurilor,

a exclamat Lucretius. Dacă, măcar o dată, am renunţa să facem ipoteze?

Pe planul individual psihanaliza propune o „reechilibrare narcisică”, spune Zamfirescu; dar cum s-ar putea acţiona pe planul mintalului colectiv?

Înainte de toate, cred eu, prin adoptarea şi aducerea la îndeplinire a unor proiecte de interes general. În şi prin faptă, omul devine obiectiv, eul fragil se întăreşte şi se deschide. Valorile de solidaritate sunt şi ele, prin definiţie, ieşiri din găoacea autocontemplării posace. Singurătatea poate genera opere geniale, poate favoriza cicatrizarea sufletească; dar fericirea, măcar mulţumirea de-a exista, sunt produsul existenţei sociale, regrupării în comunităţi bazate pe acţiune şi solidaritate. Nefericirea de-a exista nu are, după cunoştiinţa mea, alt paliativ. Şi nu există viciu mai inofensiv şi mai rău pedepsit decât introversia.