Propun cititorului un articol despre ideal, de data aceasta aplecandu-ne asupra idealizarii. O tema cu rezonanta in mai multe domenii, si anume cea a esteticii frumosului si uratului, o tema care in psihanaliza trimite la clivaj, dar si la narcisism.
Copilul: E frumos? Iti place?
Terapeutul: ma intrebi de foarte multe ori daca imi place
Copilul: ma gandesc ca ti se pare urat
Terapeut: poate ca tu crezi despre ceea ce faci ca este urat
Copilul: asa este, eu fac urat.
Dialogul ne ofera mai multe intrebari decat raspunsuri. Cine sa fie frumos? Oare uratul este mai presus decat frumosul in acest context? Oare copilul cauta o confirmare a uratului, obtinand astfel propriul beneficiu narcisic negativ (in sensul lui A. Green), sau este vorba doar de o reparatie ce poate fi obtinuta din partea terapeutului? Tu vezi ceea ce vad eu? Oare chiar am nevoie de tine daca tu, privindu-ma, ma vezi diferit decat ceea ce sunt eu? Poate ca terapeutul este o apa, iar copilul este un Narcis care se priveste in ea. Si poate ca este indragostit de ceea ce crede ca vede, stie si exista deja si mai putin de ceea ce ar putea descoperi nou.
Putem pleca in discutia noastra despre idealizare, de la obiectul primar idealizat care in viziunea lui M. Klein este sanul:
Analiza pacientilor nostri arata ca sanul bun este prototipul bunatatii materne, al rabdarii si al inepuizabilei generozitati, ca si al creativitatii. Tocmai aceste fantasme si aceste trebuinte pulsionale imbogatesc obiectul originar, pana acolo incat il constituie ca fundament al sperantei, al increderii si al credintei in bine. (M. Klein, Envie et gratitude, Gallimard, 1968)
Ce se intampla insa cu sanul rau? Oare idealizarea nu atrage dupa sine clivajul, iar acesta la randul sau persecutia?
Andre Green aduce in discutie o ipoteza deosebita de interesanta, atunci cand vorbeste nu numai de idealizarea iubirii, ci si de cea a urii. Nu intamplator „urat” este identic cu „urat”. Un obiect „urat” este totodata si un obiect „urat”. Poate ca cititorul va gasi confuz sau putin agreabil jocul de cuvinte, dar el este o cheie esentiala.
Subiectul se identifica cu un obiect urat. Obiectul acesta devine inca mai important decat orice alt obiect frumos, iar ura devine mai vie si mai palpabila decat orice iubire. Atat eul, cat si obiectul devin prizonieri cu scopul de a potoli o razbunare eterna, efect al unui rau ireparabil care exclude orice solicitudine pentru obiectul considerat ca fiind raspunzator de toate nenorocirile subiectului. Negarea obiectului bun apare ca un efect al unui psihic in suferinta, care este prilejuita de un imago parental distrugator. Aceasta negare exclude si orice posibilitate de a iubi obiectul, conducand in cele din urma la o depresie cronica.
In articolul „Idealul: masura si lipsa de masura” (1983) (in Psihanaliza cazurilor-limita, Editura Trei, 2006), A. Green afirma ca idealului ca masura nemiloasa, mai precis ca lipsa de masura, analistul nu-i poate opune decat un ideal al masurii. O dedublare in doua inconstienturi (un inconstient de investiri narcisice si unul de investiri de obiecte) trebuie sa inlocuiasca dedublarea exclusiv narcisica. De altfel, orice reflectie in psihanaliza nu poate duce la concluzia ca exista intotdeauna mai mult de un obiect si ca acesta este intotdeauna un obiect iubit si urat.
Analiza idealurilor eului nu este un lucru usor. […] Straduindu-se sa inlature clivajele, o asemenea analiza consta in restabilirea unei mai bune circulatii intre instantele ce-si limiteaza reciproc tendintele de a prelua puterea absoluta si de a guverna aparatul psihic sub severea lor stapanire. Atunci cand un astfel de travaliu este incoronat de succes, eul se poate elibera din chinul care il tinea prizonier intre orgoliu si umilinta.
Am putea reconstrui poate astfel dialogul:
Sunt frumos, iti place de mine? Eu cred despre mine ca sunt urat
sau
Ma iubesti oare? Pentru ca eu cred ca ma urasti asa cum ma urasc si eu
Oare ura copilului copleseste iubirea terapeutului? Pot ele coexista, pot ele sa patrunda una in universul celeilalte? Poate descoperi copilul si ceea ce este frumos in el, fara spaima ca se va pierde pe el insusi o data cu partile urate?
Nu putem insa pretinde unui pacient sa renunte la ceva daca nu are ce pune in loc. Golul este de departe cel mai terifiant dintre toate spaimele. In absenta iubirii, ura este ea insasi o hrana. Una toxica, dar suficient de satioasa pentru a supravietui.
 Cristina Călărăşanueste psihoterapeut de orientare psihanalitică în formare, psihodramatist în formare, membru fondator al Asociaţiei Române de Psihanaliză a Legăturilor de Grup şi Familie şi delegat în cadrul Federaţiei Europene de Psihoterapie Psihanalitică. |
DE ACELAŞI AUTOR
Toate articolele acestui autor
Foto: En-Uk’s Art Blog, Kim Jong-ugly
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
foarte fain, articolul. as vrea sa inteleg mai bine, cum e cu "iubirea terapeutului. este, ca sa zic asa, o iubire .."autentica"? M.L.
@M.L.: Sigur, e autentica pentru ca psihoterapeutul o simte, o traieste dar, de obicei, este un mod de a iubi pe care pacientul nu l-a mai intalnit in relatiile lui si care il ajuta sa isi schimbe si el propriul mod de a se iubi pe sine si pe ceilalti.
Foarte fain articol, ca de fiecare data. Felicitari autoarei.
As avea o curiozitate, totusi, vis-a-vis de intrebarea lui M.L. Se poate,va rog, sa ne spuneti mai multe despre felul in care traieste terapeutul iubirea pentru pacientul sau? (Bineinteles ca exista subiectivitatea fiecaruia si fiecarei relatii terapeutice).
…Cand va intreb asta, fac putin abstractie de teorii si de faptul ca aceasta este o intrebare al carei raspuns il caut in fiecare zi/sedinta.
Multumesc.
dna Branisteanu, se poate spune ca terapeutul il iubeste pe copil asa cum isi iubeste parintele copilul? e posibil oare lucrul asta?..cu toate framantarile si dedicatia pe care o are un parinte pentru propriul copil?..si asta, fireste, pentru fiecare copil pe care il trateaza? nu e mai curand o traire "ca si cand"ar fi iubire?..dar totusi nu e… sau, poate, de fapt asta e cel mai potrivit fel de a o numi- "iubirea terapeutului"; ii pui astfel accentul potrivit si stii ca nu e chiar iubirea de dincolo de usa cabinetului.(era sa zic reala).M.L
@M.L, Jo: multumesc pentru apreciere.
In ceea ce priveste intrebarea despre iubirea terapeutului, ea ar putea primi un raspuns foarte lung. Am sa ma opresc insa la doua aspecte: cel legat de autenticitate, pe care am sa-l atribui continatorului si cel legat de transfer, pe care am sa-l atribui continutului.
Nici un terapeut nu isi poate primi pacientii fara a simti iubire (si ura dupa cum ne spune Winnicott). A simti permite stabilirea unei relatii terapeutice solide construite in siguranta si in incredere. Este de dorit ca ceea ce simte terapeutul sa aiba autenticitate, altfel intreaga relatie terapeutica se va sprijini pe un sine fals.
Cel de-a doilea aspect se refera la reactualizarea in trasfer a iubirii si a urii din relatiile cele mai semnificative pentru un pacient. Experienta terapeutica, iubirea terapeutului permite pacientului sa redescopere aceste trairi si sa le dea o semnificatie noua si integranta pentru eul sau.
Cred ca rolul parintelului si al terapeutului este diferit si aceasta diferenta le permite fiecaruia sa se situeze benefic in raport cu copilul.
Exact, iar rolul diferit al terapeutului este posibil (si avantajat) de faptul ca el nu este parintele real al copilului iar iubirea pe care i-o poate oferi in terapie este astfel degajata de multa incarcatura distructiva, generatoare de simptom. Doi factori contribuie la situarea benefica a terapeutului: faptul ca el a fost anterior tratat intr-o analiza personala si faptul ca este protejat de ramasita de simptome prin cadrul care nu permite sa ia in terapie o ruda.
Eu nu inteleg daca aceasta iubire diferita de ce a mai intlanit pacientul (cum spune Georgiana) este ceva specific relatiei terapeutice / poate fi invatata numai intr-o asemenea relatie. E nevoie sa fii psihanalist sau sa parcurgi o psihnaliza ca sa descoperi o asemenea iubire in tine? Vorbim cumva de iubirea neconditionata sau nu este chiar acelasi lucru?
Multumesc,
A.I.
Draga A.I., eu am o teorie relationala despre iubire si ma bucur sa v-o impartasesc, asteptand intrebarile dvs. in continuare. Cred ca iubirea care vindeca (sau schimba ceva in celalalt) este aceea care ii permite partenerului sa fie exact asa cum este el, fara sa astepte ca partenerul sa se schimbe in vreun fel. Este un paradox. Schimbarea celuilalt apare numai daca ea nu este asteptata. Este mult de spus despre asta. Cred ca ar trebui sa scriu o postare mai bine. Da, este vorba despre iubirea neconditionata dar, formulata in aceste cuvinte, ea este un ideal, este inexistenta. Exista mai degraba proportii. Am sa incalc un pic regulile gramaticale si am sa spun ca este cu atat mai sanatoasa cu cat este mai neconditionata. Referitor la monopolul psihanalizei, daca vreti sa fiu sincera cu dvs., da, cred ca o cura psihanalitica cu un psihanalist capabil de "a se preda" personalitatii pacientului (adica de a-l lasa pe pacient sa fie exact asa cum este) e cea mai buna solutie pentru ca pacientul sa se schimbe si el in sensul "predarii". E putin probabil, dupa parerea mea, ca cineva sa gaseasca aceasta solutie intr-un alt tip de relatie pentru ca in mod normal e foarte dificil sa nu ai asteptari de la celalalt.
@Georgiana Branisteanu, multe din comentariile dvs. imi plac, dar parca asta mi-a placut cel mai mult. astept cu interes postarea de care vorbeati, ma intereseaza foarte mult subiectul, "schimbarii care vine atunci cand nu este asteptata" asa cum frumos ati spus :). M.L.
Multumesc pentru raspuns.
Ideea asta de a obtine ceva cand renunti la acel ceva cred ca este destul de comuna, sau mai bine zis intr-un fel sau altul, la un nivel mai mare sau mai mic, fiecare ne confruntam cu asta… fie ca e vorba de un obiect pe care il pierzi si il gasesti cand nu te mai astepti, fie ca e vorba de asteptarile tale de la partener.
Da, mie mi-ar placea o postare. Poate ati putea detalia si ce inseamna "a-l lasa pe pacient sa fie exact asa cum este" in acea postare.
Eu banuiesc ca aceasta iubire preponderent neconditionata (ca sa sune mai putin a ideal) vine dintr-o intelegere foarte profunda a celuilalt. Ma gandesc ca intelegerea aduce acceptare si iubire. Sau? Lipseste ceva de aici? Nu stiu…
A.I.
@A.I.: plecand de la intrebarea dvs, dar continuand ceea ce a spus deja Georgiana, nevoia cererii unei psihanalize apare atunci cand exista conflictualitate care produce disconfort si suferinta si se exprima sub forma unui simptom. Si atunci este vorba in primul rand de a descoperi sensul acestei conflictualitati si o modalitate de a trai fara suferinta si presiunea prilejuita de conflict.