O sa venim aici pana o sa murim?

Propun cititorului un articol despre semnificatia crizei care declanseaza si sustine un travaliu terapeutic. In egala masura un moment critic, dar si unul de creatie, criza traverseaza psihismul atat individual, cat si grupal, pretinzand si un travaliu de simbolizare atat a semnificatiei intrapsihice, cat si a celei intersubiective.

Copilul: o sa venim aici pana o sa murim?
Terapeutul: ma intrebi daca vei veni aici si cand vei creste mare si cand vei imbatrani?
Copilul: mai bine am veni o data pe an. Sau o data pe moarte
Terapeutul: sa veniti la mine atunci cand sunteti in pericol sa vi se intample ceva rau

Un dialog scurt, dar foarte bogat in semnificatii. Cand ar trebui sa venim la terapie? Si cat timp? Este terapia mai degraba ca o butelie de oxigen? Este terapeutul un salvator al situatiilor de urgenta? Este suficienta o interventie de criza pentru ca circuitul psihic sa poata fi restabilit?

Cele mai multe dintre familii ajung la terapie intr-o situatie critica, care din punct de vedere fantasmatic este sinonima cu catastrofa si cu iminentul sfarsit. Andre Ruffiot vorbea despre aparitia fantasmei unei morti colective a familiei. Nu se mai poate face nimic si totusi a cere ajutor poate face posibila aparitia unei noi sperante. Neputinta si disperarea caracterizeaza starea de fapt, dar si negarea. O data cu ameliorarea catastrofei, rezistentele revin inca si mai puternice. Este nevoie de timp pentru a tese, pentru a construi.

Daca reiau una din intrebarile de mai sus, ar parea ca terapia este precum o „piele”, un invelis protector si sigur care poate contine. Pana la formarea propriului invelis, o familie, un pacient, un copil se pot adaposti in aceasta piele, precum intr-un pantec matern.

In lucrarea colectiva coordonata de Didier Anzieu Crise, rupture et depassement (1979), Rene Kaes descrie caracteristicile unei crize:

• pluridimensionalitatea, o criza interioara a unui individ se va repercuta asupra echilibrului grupului din care face parte si invers, existand rezonante intre cele cinci niveluri posibile (intrasubiectiv, interpersonal, intragrupal, intergrupal si cultural)
• pierderea placerii de functionare, individul si grupul in criza continua sa functioneze mecanic, neanimat, dezinvestit libidinal
• reaparitia rupturilor, criza actuala este declansata de o ruptura (doliu, despartire, schimbare a locului, a ocupatiei) care tinde sa exercite un efect traumatic asupra aparatului psihic in masura in care provoaca retrairea unor rupturi mai vechi
• predispozitia originara la criza, nasterea reprezinta prototipul tuturor crizelor ulterioare
• slabiciunea cadrului, orice criza este legata de o tripla slabiciune: a eului, a cadrului material de viata si a unei institutii sociale careia ii apartine individual
• apelul implicit la simbioza, orice criza impune restaurarea unui cadru nou, care sa permita restabilirea unui echivalent al simbiozei primare

Daca reluam din perspectiva acestor caracteristici intrebarea copilului, atunci ea este justificata. Cand in viata suntem siguri ca nu ni se mai intampla nimic rau? Cand in viata suntem feriti de doliuri, despartiri, schimbari? Cat de sigura si stabila este societatea in care traim? Putem ramane intr-o relatie fuzionala protectoare toata viata?

Este pana la urma povestea copilului care creste mare. Cel in a carui capacitate creatoare Winnicott avea mare incredere si afirma ca mediul i se poate pune la dispozitie pentru a fi manuit cu ingeniozitate.

Ceea ce ne ramane de facut este sa nu confundam evenimentul real cu fantasma.

Nimeni nu este vinovat pentru loviturile dure pe care lumea si primele obiecte exterioare i le-au dat, dar fiecare este unicul responsabil pentru obiectele lui interne si pentru lumea lui interna. („Contra-transferul si comunicarea primitiva”, in Joyce McDougall, Pledoarie pentru o anumita anormalitate, Editura Trei, 2008)