Ceea ce m-a fascinat dintotdeauna la sistemul de gândire psihanalitic şi m-a făcut să-mi doresc să-l adopt la rându-mi a fost faptul de a şti cum să pună corect întrebări. Într-un mediu psihoterapeutic extrem de generos în a oferi răspunsuri, soluţii şi prescripţii într-un timp cât mai scurt durerii psihice de orice natură, a te întreba „de ce” aproape că sună deplasat. Într-o societate consumeristă, psihoterapia însăşi pare a tinde spre un soi de consumerism care, la o primă impresie, „bucură”. Bucurie ca simptom, aş completa eu. Despre o astfel de bucurie e vorba şi în filmuleţul de mai jos.
Aş mai adăuga ceva: poate că treaba psihanalizei nu constă atât de mult în a livra remedii, cât în a învăţa cum şi ce întrebări merită a fi puse. Este vorba despre ceea ce se numeşte cadrul analitic interior al analistului, o atitudine ce obligă în permanenţă la vigilenţă, introspecţie şi contact. Or, asta nu ştiu cât de îmbucurător e.
În rest…, ENJOY! 🙂
 Alexa Pleşcaneste psiholog. |
DE ACELAŞI AUTOR
Toate articolele acestui autor
*
Cred ca iesirea din labirint nu e imposibila daca admitem ca avem resurse limitate de a ne bucura, oricat ne-am dori sa ne bucuram nelimitat.
Excelent Žižek! (Si ironia ta cu "Enjoy!"). Explica foarte bine paradoxul juisantei drept comandament al vremurilor noastre, expresie in fapt a supraeului. Iar silogismul final, cocacolesc, mi se pare total: the more you have – the more you want – the more you drink – the more you are thirsty – the more you obey the superego – the more you are guilty